Cristina David, artist vizual, locuiesc și lucrez cel mai des în București. Am urmat cursurile Facultății de matematică timp de doi ani, apoi am absolvit Facultatea de arte vizuale din cadrul Universității naționale de artă din București. În 2007 am absolvit programul de masterat al Academiei de artă din Bergen, Norvegia. Lucrările mele au fost arătate în diferite spații de expunere și în cadrul anumitor evenimente de artă contemporană, precum: Muzeul național de artă contemporană (București), Video Art Biennial (Tel- Aviv), Shedhalle (Zurich), Kunsthalle Leipzig, Montehermoso Art Space (Vitoria- Spania), Futura Gallery (Praga), Manifesta8- Contemporary Art Biennial (Spania), The Performance Art Institute (PAI) (San Francisco), Kiasma, Museum of Contemporary Art of Finland (Helsinki), Rotor gallery (Graz), tranzit.org/ Iasi, Motorhalle (Dreseden), Alberto Torri gallery (Milano), galeria Ivan (București) și altele. Am colaborat cu diferiți curatori, printre care: Michal Novotny, Jaro Varga, Livia Pancu, Hedwig Saxenhuber/ Georg Schollhammer, Verena Gamper, Alina Serban, Franciska Zolyom , Bojana Pejic, Patrycja Rylko, Vit Havranek.

Ca să scriu acest text am început prin a face un calcul. Pentru că îmi plac statisticile și calculele. Am numărat toate rezidențele în care am fost, deopotrivă naționale (patru) și internaționale (șaisprezece). Sunt cam 20 la număr, toate în orașe diferite- mai puțin Iași, unde am fost în rezidență de două ori și Vienna, tot de două ori. În fiecare loc am petrecut între una și trei luni, deci dacă am lua o medie de 2 luni, ar însemna că din 2005 până în prezent am fost cam 3 ani și 4 luni găzduită de diferite instituții și organizații culturale în alte orașe decât București, unde îmi desfășor activitatea. Dacă punem la socoteală și perioada de aproape 3 ani de studii în Norvegia, ar însemna 6 ani și ceva de haihuieală culturală prin lume, de locuit în diferite localități, fiecare cu specificitatea ei.

Nu știu de ce, dar în fiecare loc unde stau mai mult, dezvolt niște fetișuri culinare. În Santa Monica m-am îndopat cu sushi, în Krems descoperisem niște wurst cu cașcaval învelit în bacon delicios- prăjeam în bucătăria din rezidență cam o dată la două zile. În Graz am făcut supradoză de sparanghel, în Praga am mâncat jeleuri până la limita diabetului, la Paris am găsit o cofetărie specializată în bezele și iarăși am băgat zahăr în mine ca și cum n-ar fi existat viitor, la Cluj ceva turtă însiropată din mălai de la un lanț local de patiserii, la Vienna devenisem dependentă de ceva nuddles cu sos foarte iute dintr-un anumit restaurant stradal, în Dusseldorf am gătit lasagna de cel puțin 3 ori pe săptămână, Dubrovnikul e legat în memoria mea de zecile de portocale amare culese și mâncate sau transformate în dulceață.
În 2014, când am fost prima oară în rezidență la Iași tot la invitația tranzit.ro/ Iași, am pus un kilogram jumatate pe mine mâncând produse de patiserie la orice oră (aveam grijă să am în casă stoc). În a doua rezidență, cea de anul acesta, renunțasem la gluten din motive medicale prin urmare am suferit cumplit la vederea tuturor plăcintelor pe care parcă le auzeam cum mă strigă, implorându-mă să le fac loc în stomacul meu. Printr-o împrejurare oarecare mi-am adus aminte de existența budincii în această lume minunată.
Ia ghiciți care este asocierea culinară cu rezidența august 2020/ Iași?

Cu atâta zahăr în organism, clar n-aș fi putut fi doar sedentară în fața ecranului laptopului, căutând informații despre învățământul preuniversitar din județ- muncă care m-a ajutat să progresez în proiectul la care am lucrat în rezidență. Am folosit energia să mă întâlnesc des cu prietenii din Iași. Cum totul se întâmpla sub zodia covidului, întâlnirile au fost în aer liber, în grupuri restrânse în locuințe private sau cu măști sanitare în sediul tranzit.ro/ Iași și în spațiul expozițional al asociației.

Într-o dimineață în jur de 8:30, când mă grăbeam să ajung la întâlnirea de lectură, o vecină de stradă (Profesor Paul), își striga câinele pierdut. Rex. Când am trecut pe lângă doamnă, m-a întrebat dacă n-am văzut un câine mare și negru.

Abia ieșisem din scara blocului de un minut și nu întâlnisem țipenie de vietate, nici măcar vreuna dintre pisicile de obicei omniprezente. La 10 minute după, în drum spre locul de întâlnire al grupului de lectură, am văzut un câine care semăna ca descriere cu Rex. Era însă în cealaltă parte a intersecției, iar eu eram în întârziere. L-am fotografiat și l-am strigat. Fără succes, nu a răspuns. Poate nu se simțea rege, poate era de fapt proletar. La întoarcere plănuiam să-i arăt pozele vecinei, poate ar fi fost de ajutor.
Întoarcerea însă s-a prelungit până destul de târziu. După intensitatea concentrării în grupul de lectură a fost propusă o evadare pe coclacurile din jurul Iașului. O parte dintre noi am făcut un picnic improvizat pe-un deal. Acolo am văzut cai sălbatici și am auzit ceva foșnete în pădure. Se pare că erau mistreți. Sau căprioare.
La patru zile după ce l-am imortalizat în fotografii, l-am văzut pe Rex fericit în curtea sa, domnea printre câteva găini plictisite.

De obicei însă serile erau liniștite. Stăteam în apartamentul din rezidență și ascultam teatru radiofonic din anii 70-80. De obicei crimă și mister, în special dramaturgie scrisă de femei sau spectacole regizate de femei.
Încă o treabă ciudată pe care am dezvoltat-o în rezidențe: îmi creez niște tabieturi în perioadele în care sunt în deplasare. În august am ascultat 23 de înregistrări audio de teatru radiofonic din Fonoteca de aur. Sunt minunate. Și gratuite.
Alte părți bune ale unei rezidențe artistice sunt plimbările fără un scop anume, doar pentru a înțelege un pic locul în care mă aflu. Cele mai interesante sunt la primele ore ale zilei sau după apus.

Pe lângă confortul mental și psihic care apare de obicei când mă detașez de grijile cotidiene de-acasă prin distanțarea fizică, rezidența organizată de tranzit.ro/ Iași mi-a oferit și resurse atât economice, cât și profesionale: feedback profesional, un onorariu, cazare si transport, o dezvoltare a relațiilor personale și de lucru. Toate acestea la un loc mi-au hrănit creativitatea și puterea de muncă. Mi-au încărcat bateriile- cum ar spune o anumită doamnă din Tecuci, mama unui prieten.

Cristina David
22 noiembrie 2020