Interview with Dan Perjovschi

Interview by: Livia Pancu and Marius-Alexandru Dan
Transcribed and translated by: Marius-Alexandru Dan
October 2020

Livia Pancu: Mulţumesc, Dan Perjovschi. Nu te voi întreba când ai venit prima oară în Iași pentru că știu că ai studiat în Iași, dar ai putea să ne spui cum ai ajuns să studiezi la Iași.
Dan Perjovschi: Am ajuns prin fratele meu care era student la conservator. Pe vremea aia, ca să intri la facultate, trebuia să te pregătești on the side pentru a avea șanse să intri. Desenul era unu la Cluj, altul la Bucureşti și altul la Iași și fiecare facultate avea particularitățile sale. Eu neavând prea mari relații și nici bani, prin frate-miu am ajuns la nişte studenți care mi-au arătat; asta se întâmplă prin anii ’80; cred că două vacanțe de vară le-am pierdut la Iași pregătindu-mă să intru în „marea” academia, în conservatorul George Enescu (râde). Cam asta e istoria….Am ajuns cumva razant, mai de jos. Am început facultatea în ’81 și am terminat prin ’84-’85. Știi cum era pe vremea aia, făceai armata vreo 9 luni și mai făceai ceva după ce terminai facultatea. La mijlocul anilor ’80 am venit eu la Iași.

L: Tu chiar poți compara Iașul din anii ’80-’90 cu Iașul actual…
D: Da. Între timp am mai tot venit la festivaluri și de câte ori am putut; pot să am un pic de perspectiva, nu chiar în detaliu, dar în zona asta artistică pot.

L: Ai putea să ne spui când și cum s-a format scena de artă contemporană din Iași?
D: Eu sunt destul de critic față de perioada în care am făcut eu facultatea și rog pe toata lumea să mă ierte că sunt aşa critic (râde), dar asta e. Eu am o perspectivă diferită asupra școlilor de artă din România și mai ales asupra acelora din vremea comunistă/socialistă sau dictatorială, cum vrei să-i spunem. Sincer, pe vremea în care făceam eu studiile, nu cred că era nimic interesant, dar nici n-am scotocit. Eu aflu acum, la zeci de ani distanță, că era gagiul ăla care făcea fotografii…Agapei; habar nu aveam de el și omul exista și pe vremea aia; nu știam nici de gruparea aceea mai interesantă cu Dan Petrescu, Sorin Antohi…Când faci facultatea de artă, parcă te izolezi. Primul atelier l-am avut unde e filarmonica acum. Și pe urmă am făcut trei ani de zile acolo unde era seminarul de teologie (Facultatea de Teologie Ortodoxă). Era ca acum: Palatul Culturii, galeria U.A.P., aia din centru; cred numai aceea era; atelierele U.A.P. erau unde sunt și acum, dar nu mai țin minte dacă jos erau galerii sau nu. Oricum, nu țin minte să fi văzut ceva epocal, dar asta o spun din perspectiva de acum. Atunci știi cum era, fiecare clasă era în concurență cu cealaltă clasă, pictorii cu pictorii, sculptorii cu sculptorii, etc. Știi cum e, perioada facultății are părțile ei mișto, iar eu, de exemplu, m-am înțeles foarte bine cu ăștia de la sculptură. Apropo, stăteam 6 în cameră și când aud că se plâng oamenii de condiţiile de astăzi… Șase bărbați fără căldură (râde). Nici nu știu ce dracu făceam toată ziua, nu era internet, televizor…Nu știu de ce m-am înțeles mai bine cu cei de sculptură. Eu fiind de la pictură și petrecând atât de mult timp cu cei care modelau în 3D am prins cumva o altă perspectivă…de aceea sfătuiesc pe toata lumea să nu stea în specialitatea pe care o studiază, să încerce testeze. Eu cred că din cauza sculptorilor m-am uitat la artă un pic diferit.

L: Tu ai făcut liceul de artă?
D: Da, am făcut liceul de artă în Sibiu. Altă catastrofă…

L: La ce secție?
D: Teoretic la grafică, dar când am ajuns eu, nu mai era nici tuș (râde)…erau ultimii ani, ăia catastrofali…nu mai erau resurse, totul se prăvălea. De altfel, în anul în care eram în clasa a 10-a l-au și desființat; Ceaușescu avea impresia că sunt prea mulţi absolvenți la artă și ne-au alungat ca pe o găleată la liceul pedagogic; deci eu am terminat liceul pedagogic practic, la secția artă. Aşa e toată biografia mea: liceul pedagogic secția artă și conservatorul „George Enescu” secția pictură. Apropo de asta, să știi că regret un lucru: la liceu și la facultate de fapt intersecția mea ca artist vizual cu cei care erau artiști audio a fost minimală…regret mult asta. N-am reuşit să facem locuri împreună în afara de nişte chefuri.

L: În cămin nu se întâmplau lucruri diferite? Eu, pentru că eram din Iași, aveam senzația că cei din cămin se intersectează mult mai mult între ei.
D: Nu Livia. Ce să te intersectezi că fugeai să ajungi primul la duș că să termina apa caldă (râde)?! Singura mea intersecție sau ieșire din afara disciplinei era cu tipii de la sculptură un pic și pe urmă cum e viaţa de student, mai cunoști pe cineva de la litere, un pic așa. Unul din colegii mei avea prietenă la geografie…Deci o mică ieșire din găoacea ta. Îmi aduc aminte… a fost în anul IV de facultate, cred că se chemau „Galele Amfiteatru” sau ceva de genul ăsta și au adus filme de la cinematica din Bucureşti, Ingmar Bergman ceva de genul acesta. A fost un șoc cultural. Tot în aceeași perioadă cred că am văzut nişte filme despre dans aduse de centrul cultural german. Au mai fost și nişte teatre live din Bucureşti. Totul era branduit într-o poveste pentru studenții patriei, dar realmente au fost o încântare, să zicem, a fost aşa un fel de…asta țin minte toată viaţa. Eu, ca student în anul 3, când am făcut prima expoziție din viaţa mea în holul ziarului Cronica cred și singura mea preocupare era cum să-mi fac eu ramele la picturi. Nu ce aveam de pictat (râde) Nu-mi aduc aminte ce am pictat. Îmi aduc aminte ce groaznic a fost să-mi fac ramele alea cu schlagmetal, cu o grămadă de bani, în fine…

L: Tu i-ai cunoscut în anii ’90 pe cei din grupul de la Iași, la Bucureşti sau la Iași?

D: I-am cunoscut la Bucureşti (…) Am reluat contactul cu scena din Iași prin Matei Bejenaru care venea la București ca tânăr artist și încerca să facă o joncțiune: să vorbească, să discute cu artiștii bucureșteni. Încă nu era Periferic atunci. Matei picta nişte fluturi (râde). Nici nu cred că făcea fotografii atunci. Noi am avut o misiune în Bucureşti. Am folosit atelierul acela și ca să spargem cumva monopolul capitalei în sensul în care, de câte ori am putut, am sprijinit artiștii din Tg. Mureș; oricine venea din afara Bucureștiului avea în noi un partener și un sprijin. România era extrem de centralizată la începutul anilor ’90. Toata puterea și resursele erau în Bucureşti; am vrut să mai crăcănam chestia asta. Am avut tot timpul o simpatie față de oamenii mai tineri sau care se zbat să facă ceva și care sunt mai marginali în prima faza. Și eu, și Lia, și în tandem și de capul nostru am sprijinit aceste poziții mai marginale. Aşa l-am cunoscut pe Matei. În timp, am păstrat legătura și el a început povestea la Iași. În capul meu ce era festivalul „Zona de est” la Timișoara, „Ana Lake” în vârful munților și „Periferic” cumva s-au legat…ca un singur traseu. Țin minte foarte bine când am venit la Iași, la primele festivele, în capul meu e aşa o perioada eroică. Se făcea acolo la institutul francez, pe teritoriile alea. Eu tot timpul am zis că arta aceasta experimentală sau care nu e clasică, în România, vine pe teritorii străine prima dată; de obicei bursele veneau din afară pentru genul acesta de artă. În conjunctura aia ne-am cunoscut, pe urmă el a dezvoltat povestea și pe urmă am venit cu plăcere la Iași. (…) Pentru mine astea sunt nişte perioade distincte în Iași. Perioada studenției am tendința să o să critic mai exagerat; nici nu țin minte vreo expoziție care să mă fi influențat; și mă enervez și pe mine pe nişte chestii când puteam să le fac. Apoi a urmat perioada asta în care a apărut Matei și am redescoperit Iașul prin el. Pe urmă a fost atunci când s-a established baza numită festivalul/bienala Periferic. Prin el am dat de tot felul de nume, de artiști noi. Dacă te uiți acum la cataloagele de la Periferic o să vezi unii care au avut apariție unică sau au lăsat-o baltă și au devenit pictori mai conservatori și alţii care s-au ţinut în zona asta, grupul Vector. Asta e cumva în jurul anilor 2000…în opinia mea atunci s-a stabilit o scenă de artă contemporană la Iași. Pe urmă mai este o poveste pe care am văzut-o după 2010 când apar alte forme, mișcări activiste; chestii care nu mai erau doar din scena de artă; și asta mi se pare al treilea moment, cum ar veni. Eu acum zic generalități, dar îmi aduc aminte că momentul de vârf de al Perifericului și al Vectorului a fost când Matei a pus la cale acel proiect. Cred că și cu bani francezi pentru Baia Turcească, dar nu a ieșit. Deși existau banii și acolo se organizaseră deja două bienale. Acolo a fost topul și apoi ceva s-a frânt și lucrurile au mers un pic în surdină. (…) Ar fi fost un rezultat clar, fizic al muncii bienalei. Să se fi făcut atunci acel sediu, acea platformă pentru scena care era. Cred că s-a mai suprapus ceva și nu e bine să uităm. Faptul că mai multă lume din scena asta au ajunși profesori în academia de artă. Astfel, au început să apară niște generații de artiști tineri care făceau genul ăstalalt de artă, deci cumva proporțiile începeau să se schimbe în Iași.
Iașiul este un oraș foarte conservator, ca și Sibiul, unde stau acum. Proporția asta s-a schimbat datorită acestor activități și vezi că ea, în timp, s-a mai diversificat, dar nu a mers constant în sus. Unii oameni au renunțat, unii au plecat pentru că nu-ți ajunge….scena nu e destul de mare. Ca să spunem pe bune, școala a rămas conservatoare și scena și galeriile la fel; mai sunt câteva petice pe acolo, dar ca dimensiune, dacă iei muzeul de artă, iei școala, tot în partea conservatoare au rămas. Numai că proporția un pic, un pic s-a schimbat. A fost o proporție mai bună atunci când oamenii ăștia deja au scos primele generații de studenți și atunci cumva s-a schimbat. Erau tot felul de activități la Iași care s-au dezumflat după câţiva ani.

L: Care crezi că este dinamica relației dintre scena de artă, mediul academic și autorități locale?
D: Mai Livia, e ca în toată România. Tu, ca artist contemporan, nu ești sprijinit în țara asta, punct. Ți s-a creat un loc la o presiune din străinătate, dar e evident că nu există un interes. Orașul Iași, care e un oraş enorm, nu are o galerie de artă a orașului. Să mor io, galeriile U.A.P. se cheamă Tonița și Palade, nu se cheamă un Tristan Tzara sau un Victor Brauner. E un statement evident. Galeria „Victoria” cum sună (râde). Victoria cui? Dar bine că există! În alte orașe dramă curată. În Iași s-a menținut. Și Academia și Palatul Culturii cu toate încercările, toate au niște platforme progresiste și interesante, dar nu e de ajuns.. Eu sunt dintre artiștii care au găsit teritorii în aceste conservatorisme, m-am mișcat în ele; pe tramvai….Atmosfera generală e conservatoare. Ca scandalul de la Piatra Neamț. Ceea ce cred că s-a schimbat după 30 de ani de libertate și democrație, administrațiile din orașele noastre cumva bifează arta contemporană ca existentă, dar ei de exemplu o înțeleg ca graffitti, ca street art; asta a devenit mai interesant pentru administrație, decât proiecte de artă conceptuală, pe care nu le vor și nu le înțeleg (…) Periferic a fost un chin enorm și a fost făcut printr-un mare eroism și al organizatorilor și al artiștilor expozanți. Și acum mă dor măselele de la ce curent m-a tras în Baia Turcească. Partea asta eroică are calitățile ei. În general instituțiile din România, și mă refer și la acelea care trebuie să guverneze, să producă și să susțină arta contemporană, au drept principiu conducător „Nu se poate!”, „A! Păi asta nu se poate!” „Așa ceva nu s-a mai făcut!”. E foarte greu să fii inventiv într-un context în care tot timpul trebuie să te limitezi. Mie mi s-a părut ca o undă la Iași, da nu numai la Iași. Și Timișoara a fost amorțită pentru 15-20 de ani. Ăia trăiau bine, nu aveau nici o treabă și acum s-au dezmorțit din diverse motive. Așa și cum la Iași, a fost un vârf, a picat, a amorțit și apoi a revenit ș.a.m.d. într-un anume fel; asta e imaginea pe care eu mi-o fac. Academia de artă și-a aniversat 160 de ani și ei au făcut o expoziție în Sala Pașilor Pierduți care este guvernată de domnul Bălașa, pupătorul-sef … al lui Ceaușescu, cu lucrări. N-am nicio treaba cu acest proiect pentru ca nu e pe planeta mea acest proiect, dar vreau să zic că ăsta era proiectul principal. În același timp, Cristi Nae a făcut altă expoziție în galeria Victoria care arăta bine. Deci în același oraş, pe același subiect, poți să ai aceste variante; or, asta nu era posibil acum câţiva ani în urmă. La această schimbare au contribuit mulţi oameni, inclusiv tu, tranzit…s-a creat un spațiu și pentru un gen de artă cu care orașul nu era obișnuit.

L: Dacă ar fi să ne gândim la artiștii care s-au format în Iași, ai putea să numești câţiva?
D: Pe mine natura lucrurilor m-a dus în contact cu mai multă lume, cum era Gloria Luca și Tudor Pătrașcu cu care am și făcut o expoziție împreună, apoi cu ceilalți doi, cu comuniştii ăștia (râde) Bogdan Armanu și Silvia Amancei cu care am vorbit despre comunism încontinuu. Cu Matei bineînțeles, deși în ultima vreme nu prea ne-am mai văzut ca pe el cred ca l-a absorbit destul de mult școala. Cu Dan Acostioaei cu care am colaborat. Eu am o relație, în timp stabilită cu Cezar Lăzărescu, din cauza ca el mi-a piratat un performance și acum suntem legați pe viață. Aceștia sunt generația mea sau un pic mai mici. Un pic, un pic, am mai legat cu artiști un pic mai tineri dar nu pot să-ți dau niște nume precise. În schimb, am colaborat cu alte platforme, pentru ca Iași a început să genereze, o galerie, două galerii (râde). Chiar dacă unele nu erau chiar pe planeta mea (Meru) mi s-a părut ceva de remarcat și de sprijinit pentru ca e o încercare de a crea spațiu pentru niște creatori tineri. Am colaborat cu Borderline, Echo, Cuib. Am avut pentru un anumit moment un tip de relație cu anumiți oameni. Pentru mine Iași e mult mai complex decât pare. Dacă zici numai artă, facem o lista cu 5 instituții și 20 de oameni. Dacă adaugi la ăștia și altele ies mult mai multe lucruri. În partea asta activistă a fost foarte activ Iașiul. S-a luptat cu Palas (râde), cu tăierea teilor. Au fost și multe înfrângeri, dar au fost și nişte poziționări critice remarcabile. Aaaa uite nu mai știu când a fost, data trecută m-au dus să văd un proiect de street art la „Dallas” și am fost foarte impresionat. Unul dintre puținele proiecte în care are grafiturile de pe zid au avut conținut social și politic. De obicei, sunt niște metafore care înfrumusețează orașul. Aici zidul era pictat pe ambele părți. Nu ca la Baia Mare care era pictat doar pe partea spre ăștia din afara ghetoului. Asta m-a impresionat, mi s-a părut de calitate povestea și curajoasă. Tot din Iași. Aceste activități nu comunică tot timpul între ele. Din cauza asta eu am fost un mare critic al nopții galeriilor; public zombi, dar îmi țin ciocu, pentru că acel tip de promovare poate lega niște entități care altfel n-ar sta împreună. De aia am și participat, deși am zis ca niciodată nu voi face chestia asta; am văzut un public tânăr, consistent; până la urmă astea sunt datele noastre, trebuie să ne obișnuim să lucrăm cu ele. Dacă vrei, îți fac o descriere foarte depresivă a orașului Iași; un oraș care să nu aibă un muzeu de arta contemporană, o galerie a orașului, burse, ateliere pentru artiști ș.a.m.d. băăăi sorry. Noi ne bucurăm de ce avem, dar nu stă grozav. Nici unul dintre aspecte pe care le discutam, nu sunt rodul unor politici culturale, sunt rodul unor inițiative personale. Tipul ăsta de eroism în care cineva ia steagul și iese la reduta, la bătaie, nu ar trebui să mai fie funcțional. Partea buna e ca, Iașul tot timpul a produs și evenimente și artiști interesanți indiferent ce context. Până și numele acestea noi fac cariere internaționale stand în Iași, ceea ce este greu, să fim sinceri. Și voi ce faceți cu spațiul acela minuscul (râde). Am văzut ce restaurant v-a băgat în loc acolo (râde). Până la urmă toate lucrurile acestea se adună și poți să faci o sumă. Poți să faci un timeline, o istorie a artei contemporane în Iași; din expoziții și din oamenii care au venit la bienala; au fost oameni importanți din lumea largă care au ajuns la Iași cu expoziții sau cu prezentări. Pe felia asta foarte îngustă, orașul e la nivel mare, dar e foarte puțin pentru dimensiunea orașului. Eu sunt un pic oripilat de universitate pentru că asta ar trebui să dea cu Balașa de pământ și să ajungă în secolul ăsta; eu nu cred ca are ce căuta o secție de artă religioasă la universitatea de artă; oamenii aia trebuie să schimbe de tot sistemul de educație pentru tot ce înseamnă arta contemporană (și a preda, și a funcționa și a fi antreprenor totul trebuie schimbat) asta e valabil nu doar pentru Iași, s-ar putea să fie valabil și pentru Berlin. Apoi, știi că noi suntem ca artiști și manageri culturali nu ajungem pe lista asta cu oameni importanți în timpul pandemiei sau crizelor. Deci o să fii la coada la vaccin. Asta e realitatea, eu nu o critic. Ăștia suntem, noi suntem pe listele celelalte, după ce s-a dat vaccinul. Administrațiile acestor orașe trebuie să-și dea seama ca atunci când fac istoria orașului, în afara de dezvoltările lui Palas mai intra și un Periferic. Cumva ceea ce noi facem intra în fibra orașului și îl definesc; așa că ne merităm și noi un pic de sprijin. Nu neapărat subvenționare, ci creare de condiţii decente ca să pot faci performanță până la urmă. Orice oraș de dimensiunile acestea, are destui bani să creeze niște spații cu chirie subvenționată sau granturi de atelier sau de spațiu de expoziție care pot fi subvenționate de oraș li-niș-tit, fără nicio problemă. Și asta nu e pentru boieri care să stea în ateliere toată viața. Totuși criteriile trebuie să fie foarte clare, bazate pe performanță. De multe ori se înțelege ca eu sunt un critic al UAP. Nu. UAP e o instituție care nu s-a modernizat, dar care continua să trăiască. Treaba ei, bravo ei, care a ocupat un loc. Pe lângă această instituție mai există și alt loc. Arta nu se reduce la UAP. Știi cum se zice la noi: zici de cultură și se gândesc toți la teatru. În toata lumea, festivalurile sunt hibride în care toate artele au ceva de spus.

L: Acum este un proiect, Centrul de Artă Contemporană Baia Turcească Iași, care a obținut finanțare europeană prin aplicația municipalității cu sprijinul unei părți din scena independentă din Iași.
D: E o întreprindere destul de delicată pentru că Baia Turcească nu e construită ca să fie artă contemporană în ea. Ea a fost ocupată de arta contemporană că n-au avut ce să ocupe. Deci nu e o mare fericire că trebuie să lucrezi cu ziduri de patrimoniu. Cu alte cuvinte, pleci la lucru din capul locul cu un handicap. Acest handicap poți să-l transformi în ceva pozitiv, dar asta înseamnă să cercetezi, să vezi ce înseamnă termenul baia turcească în România. Din capul locului o parte din conceptul general al proiectului va fi dedicat analizei clădirii. Asta înseamnă că îți ocupă program. Nu ești liber să gândești cum vrei. Acolo se vor putea face anumite lucruri, nu altele. Nu știu cum va fi; mai multe instituții înăuntru….

L: Va fi doar o singură instituție. Care crezi că sunt principale aspecte pe care municipalitatea ar trebui să le aibă în vedere ca un asemenea proiect să aibă relevanță pe scena națională și internațională?
D: Păi în primul rând e ceva simplu care probabil s-a petrecut deja. O listă cu oamenii și instituțiile care fac artă contemporană și care trebuie să devină un board consultativ. Acea instituție trebuie să aibă cu un board de genul ăsta indiferent cine va fi ales director. Trebuie să existe un board consultativ format din oameni care fac sau au făcut artă contemporană. Nu e așa de complicat să definești arta contemporană. Nu tot ce se produce azi e contemporan, nu? Eu aș fi foarte dur aici: cine a primit probă internațională, aia e artă contemporană. Pentru că proba internă are tendința de a trage totul cu un secol în urmă. Oamenii care pictează ca în secolul 19 au Palatul Culturii sau sălile UAP. Oamenii care fac artă conceptuală de secolul 20 nu au alt spațiu decât asta care va fi făcut. Până la urmă e un stil de artă și de poziționare a să care e și socială și politică care nu își găsește loc undeva, pe când restul, chiar și o pictură mai actuală, își găsește loc în galeriile UAP. Anumite teritorii nu au unde să se desfășoare. Asta înseamnă și medii și tehnici care sunt mai puțin uzuale, dar și tipul de gândire, de abordare. Trebuie să vă gândiți ce rol ar trebui să aibă acest spațiu. Unul ar fi să aducă oameni de afară. Totodată, să arate din România sau din Iași niște practici care sunt mai puțin cunoscute pentru ca nu au avut unde să fie cunoscute. Asta și-a putea propune acest centru. El poate deveni și în centrul regional importat în relație cu centre de artă din Ucraina sau republica Moldova. Toata lumea se uita prea tare în vest; eu nu zic să nu se uite, dar mai uita-te și la Kiev sau la Minsk sau polonezi etc. Centrul acesta ar putea juca un asemenea rol fără să fie nevoie neapărat să-l regionalizezi. Pur și simplu trebuie folosite niște resurse geografice care sunt la îndemână care pot fi folosite pentru a identifica probleme pe care le ai tu acasă și în alte contexte. E greu să te compari cu Marsilia, dar te poți compara cu Kiev. Ideal e să ai un centru care are niște curatori buni și are un buget rezonabil. Un alt aspect e că, nu știu cum o să reușiți să lămuriți pe primar sau pe cine sunt acolo dar se pot arăta poze din expoziție. Unele arată atarnate sunt lucruri care atarne de niște simeze și altele sunt lucrări care sunt instalate în perete. Asta e o diferență în arta contemporană, îmi pare rău să o zic așa. Ceva foarte prozaic iți da diferența. Sunt expoziții care se pun încă pe șevalete și sunt expoziții care construiesc ele zidurile. Modul de trata arta contemporană sau piesa/obiectul de artă contemporană îți arată cât de contemporană e acea artă. Unii oamenii, unele instituții, le tratează contemporan și trebuie făcută această distincție. Distincția asta nu e făcută neapărat calitativ, uneori e făcută ca două teritorii; unul (ala cu simeză) are locul lui de expoziție, celălalt nu prea sau mai puțin. Ideal ar fi să ai un curator bun numit acolo sau director etc…

L: Cum crezi că ar trebui să arate echipa unei asemenea instituții?
D: Kunstvrein-ul din Stuttgart are un director care face și curatorie, dar invită și curatori. Au vreo cel puțin vreo 5-6 oameni care lucrează în birocrație. Au și un corp de tehnicieni și un foarte mare laborator de tehnica. Oameni care știu să tragă cabluri, să instaleze video, să construiască ziduri. Deci pe lângă partea conceptuală și teoretică, ai nevoie de oameni pe partea practică. O posibila schema ar include un director general, unul-doi curatori. Legat de mandatul directorului: directorul în funcție lucrează un an cu fostul director, un an în care lucrează el singur și un an în care îl pregătești pe viitorul direct, trei cu trei…Dar asta e la un mare festival. La astea fixe îți trebuie minimum trei ani, dar cred ca cel mai bine e un mandat de patru ani. Eventual cu posibilitatea să mai înnoiești încă o dată, 8 ani e suficient pentru un om. Trebuie să existe o echipă salariată pentru concept și pe lângă aceasta se pot invita punctual alți curatori; totodată, trebuie să ai și o echipa de management (comunicare etc.) și una de tehnicieni (de execuție).

L: Care crezi că ar trebui să fie relația dintre autoritățile locale și această instituție?
D: Instituția trebuie să fie independentă. Trebuie să aibă un grad ridicat de autonomie, precum Teatrul Național din Iași. Pe lângă bugetul de la primărie, această nouă instituție trebuie să aibă posibilitatea de a atrage fonduri și din alta parte, dar finanțarea de la primărie trebuie să fie destul de mare pentru a asigura autonomie instituțională.

L: Dacă municipalitatea hotărăște să acorde un buget consistent acestei instituții, asta înseamnă că celelalte inițiative de artă contemporană din Iași nu ar mai trebui să fie finanțate?

D: Nu, în niciun caz nu cred asta. Dacă se naște această instituție, nu ar trebui ca ea să confiște toata arta contemporana și toate resursele așa cum Teatrul Național nu ar trebui să confiște toți banii pentru teatru în Iași. Trebui să te uiți la Muzeul Literaturii, la Palatul Culturii vezi ce buget și ce resurse umane au și undeva în schema asta trebuie să găsești și un loc pentru această instituție. Ea trebuie să aibă un buget fix și rezonabil, dar ar fi o tâmpenie să fie singurul buget dedicat artei contemporane. Acum tendința generală este de inclusivitate. Eu am avut o experiență, într-un oraș mai muncitoresc așa din Slovacia (Zilina), unde niște oameni au primit un grant norvegian și au recuperat o fostă sinagogă. Dar pentru că Zilina nu poate, ca scenă locală, să acopere un program de Kunsthalle ei fac și alt gen de fenomene, mai sociale (diverse concerte mai ciudate, congrese pe teme sociale s.a.m.d.). Și acest centru de la Iași nu ar trebui să se blocheze în arte vizuale, el ar putea avea și proiecte hibride, unde idei outside the box să-și găsească un loc. Aceasta instituție poate să servească și mai mult decât un teritoriu pe care îl definim noi ca un anume tip de artă. Poate avea și un rol social-educativ, mai ales dacă vrem să punem arta contemporană în societate, nu doar să o băgăm în festivaluri de artă. Trebuie să fie un spațiu pentru acel tip de artă care nu poate fi cumpărată. De asemenea, această nouă instituție trebuie să-și creeze aliați. Ai văzut ce tensiuni sunt pe ici pe colo. Atunci când se naște ceva nou și ceva mai radical, există o reacție a conservatorismului din jur care să nege acea inițiativă. Instituția trebuie să-și facă parteneri în interiorul școlilor de artă, trebuie să-și găsească un rol alternativ în educația acestor oameni. Totodată trebuie să colaboreze cu restul instituțiilor din acel oraș, fie societate civilă sau de stat. Instituția trebuie să-și găsească un rol în oraș pentru a fi safe, să fie parte din discuție, să fie una din vocile recunoscute. Asta înseamnă o munca foarte mare. Omul care e director nu trebuie să fie neapărat un super bun curator. Noi am pierdut în România, pentru ca nu am știut să deschidem spre alte feluri de publicuri și acel public a rămas foarte conservator. Nu s-a făcut translarea spre o arta contemporană, mai dificil de înțeles. Partea de comunicare într-o instituție de arta contemporană de genul asta trebuie să fie brici și să lucreze cu niște persoane foarte tinere care au alt tip de estetică, alt tip de comunicare. Să aibă deschisa o ușă spre o generație care vine de acum încolo. Pentru a avea public, parteneri, afiliați…Lucrurile se pot schimba. Peste poate veni unu care are în cap numai dansuri populare. Trebuie create parteneriate cu presa din Iași. E ușor să dau din gură, e mai greu să înțeleg platforme de înțelegere; cumva toata lumea trebuie să înțeleagă ca aceasta este o instituție binevenita care se va ocupa de o arta poate mai radicala, dar care își are locul și în Iași. Una din greșelile făcute în România în cadrul încercării de impunerii a unui limbaj contemporan într-o societatea conservatoare a fost neglijarea potențialilor aliați. (…) Trebuie dat un semnal că treaba asta nu este elitistă, ci din contra. Noi avem tipul asta de gândire și de vizualizare, dar noi suntem deschişi la orice. E foarte greu să pătrunzi într-un limbaj comun și de multe ori osificat în ceea ce privește arta în general. Acum 15 ani Dali era piatra de mormânt; cu el se termina arta. Eiii acum e Banksy (râde) Un partener poate fi festivalul de literatură; și ei se chinuie să aducă nume mari din zona lor; ei pot înțelege de ce tu în zona ta vei vrea același lucru. Un alt aspect e ca ai nevoie de timp pentru a populariza genul asta de arta. Noi am pățit asta când am fost la televiziune; bai îți fac rating, dar îmi dai 4 ani. Nu pot să-ți fac în primăvara asta. Îmi trebuie, timp, îmi trebuie bani. Anumite lucruri care se vor face acolo trebuie să aibă un tip de rezonanță în societate. Resursele sunt în Iași: artiștii, curatorii, relații internaționale. Și asta e o poziţie pe care o puteți negocia. Dacă îi trece primarului prin cap să numească el pe cine crede ca e artiști bun, ăla nu va avea relaţiile internaţionale pe asta trebuia jucat foarte mult. Artiștii/curatorii din scena de artă contemporană au aceste relații, restul instituțiilor nu.

L: Municipalitatea cum ar trebui să se raporteze la scena de artă contemporană?
D: Municipalitățile ar trebui să profite de scenele de artă. Ele fac pe banii lor, de cele mai multe ori, activități pe care municipalitățile nu știu ca exista și nici nu o interesează să le acopere. Eu ca primar aș face instant o lista și aș încerca să văd cum pot eu să-i sprijin pe oamenii ăștia. Singura metafora pe care pot să o dau e una de război, scuze. Un mare muzeu e ca un portavion: pana ia curba durează o luna. Ceilalți mici sunt ca nişte șalupe, imediat se schimbă, sunt foarte mobili, intra în alte zone, în cartiere. Eu ca municipalitate aș sprijine toate astea și nu doar în zona de artă ci în toată zona asta activista, comunista. Oamenii ăștia fac o munca fantastică. S-a văzut asta și în timpul pandemiei. Deci trebuie să sprijini, în toate domeniile. Eu nu înțeleg de ce e un război între scenele de arta și administrațiile locale. Ar trebui să fie invers. Asta e viziunea mea. Nici un oraş astăzi nu poate fi guvernat decât dacă exista un protocol între administrație și scena independentă.

L: Mulţumesc foarte mult!
D: Cu mare plăcere și să vă meargă bine acolo!

Livia Pancu: Thank you, Dan Perjovschi. I won’t ask you when you first came to Iasi because I know you studied in Iasi, but could you tell us how you came to study in Iasi?
Dan Perjovschi: Through my brother who was a Conservatory student at that time. In those days you had to study on the side to have a chance of getting into college. There were Fine Arts departments in Cluj, Bucharest and Iasi, each with its particularities. I didn’t have many connections and I didn’t have much money, so through my brother I got in contact with some students who tutored me; that was in the 80s; I think I spent two summer holidays in Iasi preparing to enter the “great” university, the George Enescu Conservatory (he laughs). So that’s the story….I’ve come from the bottom. I started college in 81 and finished in 84-85. […]

L: You can really compare Iasi in the 80s and 90s with Iasi today…
D: Yes. In the meantime, I’ve been coming to festivals as many times as I can; I can have a bit of perspective, not in detail, but in this artistic area I can.

L: Could you tell us when and how the Iasi contemporary art scene was born?
D: I’m quite critical of the [political and social] era of my college years and I ask everyone to forgive me for being so critical (he laughs) but it is what it is. I have a different perspective on art schools in Romania and especially on those from the communist/socialist or dictatorial era, whatever you want to call it. Honestly, back when I was studying, I don’t think there was anything interesting, but I didn’t dig around either. I find out now, decades later, that it was that guy who took pictures…Agapei; I had no idea about him and the man existed even back then; I didn’t even know about that interesting group with Dan Petrescu, Sorin Antohi…When you’re studying Art it’s like you’re isolating yourself. I had my first workshop where the philharmonic is now. And then I did three years where the theology seminary used to be. […] Anyway, I don’t remember seeing anything groundbreaking, but that’s just from today’s perspective. Back then you know how it was, each group was in competition with the other group, painters with painters, sculptors with sculptors etc. College years have their cool parts and I, for example, got along very well with my colleagues from sculpture. By the way, there were six people in the dorm room. Six men with no heat (he laughs) I don’t even know what the hell we were doing all day, there was no internet, no TV….I don’t know why I got along better with the sculpting people, but it helped me get a different perspective on art, that’s why I advise everyone not to stay in the major they are studying, try to mingle.

L: Did you go to art high school?
D: Yes, I went to art school in Sibiu. Another disaster…

L: What section?
D: Technically graphic arts, but when I arrived, there was no more ink (he laughs)… those were the last years, those catastrophic years… there were no more resources and everything was falling apart. In fact they disbanded it when I was in the tenth grade; Ceaușescu was under the impression that there were too many art graduates and they moved us to the pedagogical high school; so i am a pedagogical high school graduate, art section. That’s my biography: pedagogical high school, art section; “George Enescu” conservatory, painting section. By the way, I regret one thing: both in high school and in college my intersection as a visual artist with the audio artist was minimal…I regret that a lot. We didn’t get to do anything together outside of a few parties.

L: Wasn’t there more socializing in the dorm? I didn’t have the dorm experience, but my impression is that it was easier to cross paths with people if you lived on campus.
D: No Livia. You had no time for socializing when your first concern was to get to the shower first to catch some hot water (he laughs). Apart from the people from my specialization, I used to hang out with some guys from sculpture. Back in my fourth year of college, I remember there was an event, I think it was called “Amphitheatre Gala” or something like that, and they brought films from the Bucharest Cinematheque (Ingmar Bergman, this kind of stuff); and I was blown away; it was a cultural shock for me. Around the same time I think I saw some films about dance brought by the [Iasi] German Cultural Centre. There were also some live theatres in Bucharest; I have also seen some plays staged by some Bucharest I have also seen some plays staged by some Bucharest theatre groups. All these events were really a delight. […]

L:There are many formulations such as ”the Iasi Group” in the narrative related to the contemporary art scene in Iasi at the beginning of 2000s. Given the fact that you studied in Iasi and then left, how did you get to reconnect with this group? Was it in Bucharest or in Iași?

D: For me these are distinct periods in Iași. I tend to criticize more excessively the era of my college years; I can’t even remember an exhibition that influenced me; and I also get mad at myself because I could have done more things. Then there was this period when Matei [Bejenaru] appeared and I rediscovered Iasi through him and the Periferic Festival. Then the Biennial was established. Through it I came across all sorts of new artists. […] In my opinion, during those years in the early 2000s the Iasi contemporary art scene was established. Then there’s another story that we saw after 2010 when other forms of expression, like activist movements, emerged; stuff that wasn’t just about art anymore; this seems to me the third moment in the evolution of the local art scene. I think that the highpoint of both Periferic and Vector was when Matei put together that project involving the Turkish Bath building. Things didn’t work out, although there was money to start with and that building at that time already had hosted two editions of the biennial (2003: Prophetic Corners curated by Anders Kreuger and 2006: Social Processes, the section curated by Marius Babias and Angelika Nollert). After that something broke and things went a bit quiet. […] I would like to add another thing. Some of those who have worked in the art scene have gone on to become university professors. Thus new generations of artists appear; and these new artists are doing “the other kind of art” [contemporary art], so somehow the proportions began to change in Iasi. Iasi is a very conservative city, in the same way Sibiu is, the city where I live now. That proportion has changed because of some activities and you can see that over time it has become more diversified, but it hasn’t gone steadily upwards. Some people have given up, some people have left because the scene is not big enough. To put it bluntly, the school, the galleries and the scene as a whole have remained conservative, although there are still a few patches of non-conservatorism.

L: What do you think is the relation between the art scene, academia and local authorities?
D: In România, contemporary art artists are not supported by anyone. The city of Iasi, which is an enormous city, does not have a city art gallery. The UAP galleries are called Tonița and Palade, not Tristan Tzara or Victor Brauner. That’s an obvious statement. Victoria Gallery; how weird it sounds (he laughs). Who’s victory? But it’s a good thing it exists. In other cities things are way worse; pure drama. In Iasi there is at least some progresive art. I am one of the artists who found territories in these conservative environments. The overall climate is conservative. What I think has changed after 30 years of freedom and democracy is that the administrations in our cities somehow check off contemporary art as existing, but they understand it only as graffiti, as street art; it’s much easier to understand graffiti than conceptual art. Periferic was organised through a great heroism of the organisers and artists. This heroic part has its qualities. In general, the institutions in Romania, and I mean those that are supposed to govern, produce and support contemporary art, have as a principle “it can’t be done” “well, this can’t be done” “it has never been done before”. It is very difficult to be inventive in a context where you always have to limit yourself. […] The Art University celebrated its 160th anniversary and they held an exhibition in the Hall of Lost Steps, which is governed by Mr. Bălașa, Ceaușescu’s chief flunkey. At the same time, Cristi Nae had another exhibition in the Victoria gallery that looked good. So in the same city, on the same subject, you can have these variations; that was not possible a few years ago. A lot of people contributed to this change, including you, Tranzit and others. A platform was built for a kind of art the city had not been used to.

L: If we were to think of artists who have been formed in Iasi, who would you name?
D: The nature of things brought me into contact with many people, such as Gloria Luca and Tudor Pătrașcu with whom we did an exhibition together, then with the other two, with those commies (he laughs) Bogdan Armanu and Silvia Amancei with whom I talked about communism continuously. With Matei of course, although we haven’t seen much of each other lately because he’s pretty busy with teaching. With Dan Acostioaei with whom I collaborated. I have a special relationship with Cezar Lăzărescu, because he pirated a performance of mine and now we are linked for life. I’ve also collaborated with younger artists, but I can’t give you any names. I’ve also collaborated with several platforms. Even if some of them weren’t really from my planet, I thought it was something worth supporting because it’s an attempt to create a space for some young artists. I’ve collaborated with Borderline, Echo, Cuib. For me Iasi is much more complex than it seems. If you say only art, we make a list of 5 institutions and 20 people and it’s over. But if you go beyond the art world the list grows. For example Iasi has been very active when it comes to activism. There were many defeats, but at the same time there were also some remarkable critical positions. I don’t remember when it was, but last time I was in Iasi they took me to see a street art project in “Dallas” and I was very impressed. One of the few projects where the graffiti has social and political content. Usually there are metaphors that adorn the city. These activities do not always communicate with each other. That’s why I’ve been a big critic of Night of the Galleries, but I’m keeping my beak shut, because that kind of promotion can tie together entities that otherwise wouldn’t stay together. If you want, I’ll give you a very depressing description of Iași; a city that doesn’t have a contemporary art museum, a city gallery, scholarships, workshops for artists and so on. This kind of heroism where someone takes the flag and goes out to the redoubt, to fight, should no longer be functional. On the bright side, Iasi has always produced interesting events and artists in any context. Even these new names are making international careers staying in Iasi, which is hard, to be honest. Eventually all these things add up. You can make a timeline, a history of contemporary art in Iași; from the exhibitions and from the people who came to the biennial; there were important people from all over the world who came to Iași with exhibitions or presentations. On this very narrow slice, the city is at a high level, but it’s very little for the size of the city. I’m a bit horrified by the art university because they should knock Balasa to the ground and get into this century. City administrations need to realize that when writing the city history, in addition to real-estate developments, a Periferic also comes in. Somehow what we do enters into the fibre of the city and defines it; so we deserve a bit of support too. Not necessarily subventions, but the creation of decent conditions to be able to perform. Any city of this size has enough money to create some rent-subsidized spaces; and not for the big shots who stay in their studios all their lives. The criteria must be very clear, based on performance. It is often understood that I am a critic of UAP. I am not. UAP is an institution that has not modernised but continues to live. Good for them. In addition to this institution there are other institutions. Art is not just about the UAP.

L: Now there is a project, “The Turkish Bath” Contemporary Art Centre Iasi, which has received European funding through the municipality’s application with the support of a part of the independent scene in Iasi.
D: It’s quite a delicate undertaking because the Turkish Bath is not built to have contemporary art in it. So it’s not great that you have to work with heritage walls. In other words, you’re starting with a disadvantage. You can turn this disadvantage into something positive, but that means researching, seeing what the term “Turkish bath” means in Romania. From the outset, part of the overall concept of the project will be dedicated to the analysis of the building. That means it takes up your schedule. You’re not free to think as you like. Is there going to be one institution or more institutions in one building?

L: There will be only one institution. What do you think are the main points that the municipality should consider in order for such a project to be relevant on the national and international scene?
D: Well first of all it’s something simple that probably already happened. A list of people and institutions that make contemporary art that should become an advisory board. That institution must have such a board regardless of who is elected director. There must be an advisory board of people who make or have made contemporary art. It’s not that complicated to define contemporary art. I would be very harsh here: whoever got international recognition, that’s contemporary art.[…] You also need to think about the role of this new institution. One would be to bring in artists from abroad. At the same time, to popularize practices that are particular to Romania or Iasi. That’s what this centre could do. It can also become an important regional centre in relation to other art centres in Eastern Europe (especially those from Ukraine or Moldova). Everyone looks too much to the West; I’m not saying they shouldn’t, but look also at Kiev, Minsk or Warsaw. This centre could play such a role without necessarily having to regionalise it. You simply have to use some inherent geographical resources that can be used to identify problems that you have at home. It’s hard to compare yourself to Marseille, but you can compare yourself to Kiev. Ideally, you want a centre that has good curators and a reasonable budget. […]

L: What do you think the team of such an institution should look like?
D: The Kunstvrein in Stuttgart has a director who also curates and invites curators. They have at least 5-6 people working in the bureaucracy. They also have a corps of technicians and a very large tech lab; people who know how to pull cables, install video, and build walls. So in addition to the conceptual and theoretical side, you need people on the practical side. A possible scheme would include a general director and one or two curators. [At Kunstvrein] the incumbent director works one year with the former director, one year alone and one year with the incoming director; so a three-year term. […] For this new institution I think a four-year term is the best. […] There also must be a communication team and a technical team.

L: What do you think should be the relationship between local authorities and this institution?
D: The institution must be independent. It must have a high degree of autonomy, like the National Theatre in Iasi. In addition to the budget from the city hall, this new institution must be able to attract funds from elsewhere, but the funding from the city hall must be substantial enough to ensure institutional autonomy.

L: If the municipality decides to grant a consistent budget to this institution, does this mean that other contemporary art initiatives in Iasi should no longer be funded?
D: No, I don’t think so. If this institution is born, it should not confiscate all the contemporary art and all the resources just as the National Theatre should not confiscate all the money for theatre in Iasi. You have to look at the Museum of Literature, the Palace of Culture, see what budget and human resources they have and somewhere in this scheme you have to find a place for this institution. It must have a fixed and reasonable budget, but it would be stupid to have the only budget dedicated to contemporary art. Now the general trend is inclusiveness. I had an experience, in a working class town in Slovakia (Zilina), where some people received a Norwegian grant and restored a former synagogue. But because Zilina cannot, as a local scene, cover a Kunsthalle programme they organize more social events (various odd concerts, congresses on social themes etc.). And this proposed centre in Iasi should not be stuck in visual arts, it could also have hybrid projects, where outside the box ideas could find a place. It can also have a social-educational role, especially if we want to put contemporary art in society, not just put it in art festivals. This new institution must also make allies. You’ve seen the tensions rising when something new and something more radical is born; there is always a reaction from conservatism. The institution needs to establish partners within the art schools, it needs to find an alternative role in educating these people. At the same time, it should collaborate with the other institutions in the city, whether civil society or public. The institution has to find a role in the city, to be part of the discussion, to be one of the recognised voices. That means a lot of work. The man who is director doesn’t necessarily have to be a super good curator. The contemporary art scene in Romania has lost a lot sometimes because it did not know how to communicate with the conservative audience. In a contemporary art institution the communication department has to be very good. One of the mistakes made in Romania in trying to impose a contemporary language in a conservative society was the neglect of potential allies. […] A signal must be given that this is not elitist endeavour, but on the contrary. […] A possible partner might be the Literature Festival; they’re also struggling to bring in big names from their area; they can understand why you in your area would want the same thing. Another aspect is that you need time and money to popularize this kind of art.[…]

L: How should the municipality relate to the contemporary art scene?
D: Municipalities should take advantage of art scenes. As mayor I would make a list and try to see how I can support these people. The only metaphor I can give is one of war, sorry. A great museum is like an aircraft carrier: it takes a long time to make a maneuver. The small institutions are like barges, they immediately change, they are very mobile, they go into other areas, into neighbourhoods etc.

L: Thank you very much!
D: You’re welcome and I wish you good fortune!

Dan Perjovschi traieste la Bucuresti si Sibiu.

Deseneaza critic cu umor direct pe peretii institutiilor de arta din toata lumea comentind politic, social si cultural cotidianul societatii globale. Desene lui alb negru sint in fapt editoriale vizuale.

A avut expozitii personale la Tate Modern Londra, MoMA New York, Macro Roma, Moderna Museet Stockholm, Reykyavik Art Museum, Vannabbe Eindhoven, Ludwig Cologne, Nasher Duke University sau Kiasma Helsinki si expozitii de grup la Centre Pompidou Paris, Tate Liverpool, Castello di Rivoli Torino, MoMA San Francisco, MUAC Mexico, MAM Varsovia, MCBA Lausanne sau MOT Tokyo.

A participat la bienalele de arta, Istanbul, Venetia, Sao Paulo, Moscova, Sydney, Lyon, Dublin, Iasi, Timisoara si Jakarta.

A primit premiul George Maciunas in 2004, premiul ECF Principesa Margriet, Amsterdam 2012 (cu Lia Perjovschi) si in 2016 premiul Rosa Schapire Kunsthalle Hamburg.

Perjovschi este laureatul Fundatiei pentru drepturile omului Gheorghe Ursu 1999 si al Galei Societatii Civile CERE Participare 2016.

Perjovschi ilustreaza din 1991 Revista 22 Bucuresti.

Din 2010 face la Sibiu proiectul de arta in spatiul public Ziarul Orizontal.

Dan Perjovschi
With piercing irony Dan Perjovschi comments on the absurdities and cynicisms of the “brave new world” in his daily drawings, thrown with a few strokes. Current topics from the world news are sharpened as well as general social phenomena or things that affect the artist personally. With his figures and scenarios, Perjovschi expansively populates the walls, floors, corridors or windows of the art institutions.

His solo exhibitions include: “Drawing your Attention” Horst Janssen Museum Oldenburg (2020), “The Black and White Cape Town Report” A4 Foundation Cape Town (2019); “The Prize Drawing” Kunsthalle Hamburg (2016), “Unframed” Kiasma, Helsinki (2013); “Not over” MACRO, Rome (2011); “What Happen to US?” MoMA, New York (2007); “I am not Exotic I am Exhausted” Kunsthalle Basel (2007), “The Room Drawing” Tate Modern, London (2006) and “Naked Drawings” Ludwig Museum, Cologne (2005). Perjovschi has participated in numerous group shows and biennials such as the Jakarta Biennial (2015); the Sydney Biennial (2008) the Venice and the Moscow Biennale (2007) or the 9th Istanbul Biennial (2005).

Perjovschi received the George Maciunas Prize (2004) and Rosa Schapire Prize/Kunsthalle Hamburg in 2016

Lives and works in Sibiu and Bucharest Romania