Livia Pancu: Am să te rog să te prezinți pe scurt și să ne povestești cum ai început să lucrezi în domeniul artei contemporane.
Luminița Toma: Pictura m-a atras inițial către artă, dar, ca orice microb care vine mai întâi din vest, a ajuns și la urechile mele ideea de artă contemporană. Și am știut din studenție că vreau să am de-a face cu oamenii care fac asta și că vreau să fiu artist contemporan. Așa că am început să suspectez pe oricine nu auzise de artă conceptuală, instalații multimedia, video și statement artistic. Nu călătorisem până în 2008, dar îmi alimentam în perioada aceea fascinația pentru occident și discursul de anulare a tradiției din poveștile de călătorie ale profesorilor facultății de arte din Iași – pe atunci artiști contemporani emergenți. Unul din proiectele mele rămase în sertar se cheamă Captain Planet și era despre călătoriile celor “patru evangheliști” ai artei contemporane în Iași: Matei, Cătălin, Cristi și Dan. Ei începuseră să călătorească și povesteau fascinați despre tot ce vedeau în vest – galerii, muzee, expoziții, discursuri. Aduceau broșuri, cataloage și neologisme.

LP: Care este dinamica relației dintre scena independentă de artă și mediul academic și /sau cu municipalitatea?
LT: Cu municipalitatea nu știu, e nevoie de vână politică acolo, dar cred că aproape toți din scena independentă de artă au fost atrași de ideea de a pătrunde în academie. Scopul nobil, firește, fiind acela de a crește noi publicuri pentru însăși scena independentă pe care o creaseră. Scopul pragmatic, greu de asumat – acela de a avea un loc călduț cu venituri asigurate și pensie. De-a lungul anilor am surprins, de pe margine, amuzată, trecerea de la viziunea critică la adresa universității de arte la ambiții manageriale din interiorul ei. Dinamica e în mod vizibil caragialescă, academia fiind criticată în continuare tocmai de cei care s-au străduit să pătrundă în ea, dar devenind, de pe poziția asta, un partener de-a gata pentru finanțarea proiectelor independente și pentru expunerea locală.

LP: De ce crezi ca exista puțină cunoaștere referitoare la arta contemporană în randul publicului larg?
LT: Pentru că acesta e scopul artei contemporane. Să rămână elitistă. Într-o țară ca a noastră, cel puțin, în paradigma asta lucrăm. Dacă ar exista mai multă cunoaștere în rândul publicului larg, automat ar fi nevoie de mecanisme, instituții, specialiști, care să fructifice, să măsoare și să speculeze succesul financiar al acelei arte contemporane abordabile. Și atunci am vorbi despre artă ca model de business. Cred că suntem romantici și alegem de bună voie să rămânem genii neînțelese, în ciuda programelor de mediere tot mai dese sau a inițiativelor educaționale de a facilita înțelegerea artei contemporane.
Mie întotdeauna mi-au plăcut oamenii care m-au forțat să le explic “ce-i cu invențiile astea?”. E periculos când toată lumea zice “wow”.

LP: Care a fost primul tău contact cu scena de arta contemporană din Iași?
LT: În 2005, pe ultima pagină a caietului meu de istoria artei de la Cluj notasem repede, să nu uit: “Iași – Vector – Matei Bejenaru”. Am aterizat în 2006 la sediul Vector de pe Cuza Vodă la instalația multimedia a Lilianei Basarab și a lui Costel Chirilă. Erau multe noutăți: un format nou de afiș – A0, vectorial, alb negru, “deschidere” și nu “vernisaj”, instalație și nu expoziție, lumină de video-proiector și nu lămpi pentru simeze, lipsa discursului criticului de artă, oameni colorați, haine fistichii, melanj între profesori și studenți. De atunci nu mai exista pentru mine niciun alt fel de artă. Pe urmă a urmat covorul de iarbă al Laviniei German, prezentările în limba engleză ale unor artiști din Europa de Est, multe ieșiri în oraș la bere, exerciții de curatoriat și entuziasm creativ cu multe multe repere teoretice. Am asistat la primele numere ale revistei Vector în plin proces editorial, m-am certat și cu părinții pentru unul, iar Bienala Periferic am prins-o pe final, la ultima ediție, în 2008, trăind intens rigoarea de calitate de nivel internațional a unui eveniment care angrena tot orașul.

LP: Cum se vedea această scenă de artă din orașul în care activai tu?
LT: În Iași se simțea o efervescență naturală, o ambiție colectivă fără pretenții. Erau gesturi voluntare pe bune. Le-am văzut cu ochii mei. Oameni care stăteau nopțile să traducă, să văruiască, să convertească fișiere video. Nimeni nu pretindea să fie plătit în plus. Era o dăruire efectivă.

LP: Cum a evoluat scena de arta contemporană din Iași?
LT: S-a aplatizat. Este previzibilă. Chiar și în galeria facultății de arte, unde se putea face orice, pare că nu se mai poate face orice. Banii vin din anumite locuri. Lucrurile sunt mai cuminți.

LP: Prin ce metode se poate asigura transferul de bune practici între generatii?
LT: Bunele practici se schimbă constant, mai ales în domeniul artei. Aș zice că prin stimularea efervescenței, dar generațiile de pionierat s-au așezat deja la casele lor, iar efervescența s-a transformat în activism. Bunele practici sunt ghidate acum de coordonatele finanțatorilor, așa că rămâne o chestiune de demnitate personală de ce, unde, cu cine, pentru cine alegem să lucrăm în sfera artei.

LP: Cand te gandesti la scena de artă contemporană din Iași ce nume de artiști, asociații, organizații îți vin în minte?
LT: Vector și Matei, tranzit și Livia. Borderline, Artep, dar și galeriile UAP și altele comerciale (mai ușor de accesat de către publicul larg), le văd mai degrabă ca modele și piste de punere în vizibilitate pentru artiști și pentru piața de artă. Celelalte două au construit, în ani, comunități și modele de gândire.

Livia Pancu: Would you please introduce yourself briefly and tell us how you started working in the field of contemporary art?
Luminița Toma: I was initially drawn to painting, but, like any microbe that comes first from the west, the idea of ​​contemporary art reached my ears. And I knew from my student days that I want to deal with people who do that and that I want to be a contemporary artist. So I began to suspect anyone who had not heard of conceptual art, multimedia installations, video, and art statements. I had not traveled until 2008, but at that time I was fueled by my fascination with the West and the discourse that annulled the tradition from the travel stories of the professors with teaching positions at the Art Faculty in Iași – at that time emerging contemporary artists. One of my projects left in the drawer is called Captain Planet and it was about the travels of the “four evangelists” of contemporary art in Iași: Matei, Cătălin, Cristi and Dan. They had begun to travel and were fascinated by everything they saw in the west – galleries, museums, exhibitions, discourses. They brought brochures, catalogs and neologisms.

LP: What is the dynamics in the relationship between the independent art scene and the Academia and / or with the municipality?
LT: I don’t know about the municipality, there is a need for political hunting there, but I think that almost everyone in the independent art scene was attracted by the idea of entering the Academy. The noble goal, of course, was to raise new audiences for the independent scene they had created. The pragmatic goal, difficult to admit – to have a warm place with a secure income and pension. Over the years, I noticed with amusement from the sidelines the transition of the critical discourse towards the Art University to managerial ambitions within it. The academy is further criticized precisely by those who tried to enter it, but becoming, from this position, a partner for financing independent projects and local exposure.

LP: Why do you think there is so little knowledge about contemporary art among the general public?
LT: Because this is the purpose of contemporary art. To remain elitist. In a country like ours, at least, we work in this paradigm. If there was more knowledge among the general public, there would automatically be a need for mechanisms, institutions, specialists that would harness, measure and speculate on the financial success of that approachable contemporary art. And then we would talk about art as a business model. I think we romanticise and we voluntarily choose to remain misunderstood geniuses, despite the increasingly frequent mediation programs or educational initiatives to facilitate the understanding of contemporary art.
I’ve always liked people who forced me to explain to them, “What’s with these inventions?” It’s dangerous when everyone says “wow.”

LP: What was your first contact with the contemporary art scene in Iași?
LT: In 2005, on the last page of my art history notebook from Cluj, I had quickly written down not to forget: “Iași – Vector – Matei Bejenaru”. I landed in 2006 at the Vector centre on Cuza Vodă at the multimedia installation of Liliana Basarab and Costel Chirilă. There were many novelties: a new poster format – A0, vectorial, black and white, “opening” instead of “vernissage”, installation instead of exhibition, video projector light instead lamps, the lack of critical art discourse, colorful people , eccentric clothes, a mix between teachers and students. Since then, there has been no other kind of art for me. Afterwards, I saw Lavinia German’s grass carpet, English presentations given by artists from Eastern Europe, many hangouts in the city for drinking beer, curatorial exercises and enthusiasm with many, many theoretical landmarks. I witnessed the first issues of Vector magazine in full editorial process, I also argued with my parents for one, and the Peripheral Biennial I caught it at the end, at the last edition, in 2008, living intensely the rigor of international quality of an event that involved the whole city.

LP: How did you see this art scene from the city where you were?
LT: There was a natural effervescence in Iași, an unpretentious collective ambition. They were real voluntary actions. I saw them with my own eyes. People who spent the nights translating, whitewashing, converting video files. No one claimed to be paid extra. It was an actual dedication.

LP: How do you think the contemporary art scene in Iași has evolved?
LT: It flattened out. It is predictable. Even in the art department gallery, where once you could do anything, it seems you can’t do quite everything anymore. Funding comes from certain places. Things are more complacent.

LP: How can we ensure the transfer of good practice between generations?
LT: Good practice is always evolving, especially in arts. I would say by stimulating effervescence, but the pioneer generations have already settled down and effervescence has turned into activism. Good practice is now governed by funders’ guidelines, so it remains a matter of personal dignity why, where, with whom, for whom we choose to work in the arts.

LP: When you think of the contemporary art scene in Iași, what names of artists, associations, organizations come to mind?
LT: Vector and Matei, tranzit and Livia. Borderline, Artep and Artists’ Union galleries are models and avenues for visibility for artists and the art market. Vector and tranzit have, over the years, built communities and thought patterns.

Luminița Toma (n. 1985) locuiește în Iași, România. A fost interesată de practici expoziționale, critică instituțională, educație artistică și curatoriat. A absolvit Pedagogia Artei și Istoria și Teoria Artei la Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași, dar a lucrat în IT ca analist pentru asigurarea calității. A participat sporadic la câteva proiecte de artă contemporană ca artist sau curator, luând parte, printre altele, la un program de studii în Marea Britanie, o școală de vară despre curatoriat în Salzburg, o rezidență de artist în Budapesta și alte expoziții din România. A scris câteva texte curatoriale, analize, eseuri în reviste de profil și cataloage de expoziție și a susținut prezentări de artist. După o pauză de câțiva ani din scena artistică, în prezent scrie despre artă în diverse locuri.

Luminița Toma (b. 1985) lives and works in Iași, Romania. For some years she kept an interest in visual art exhibitions, institutional critique, artistic education and curatorship. After graduating Art Education and Art History and Theory at “George Enescu” University of Arts in Iași, she went on working as a Quality Assurance Engineer in the IT industry. She took part in some contemporary art projects as either artist or curator. Her journey went through a semester at Dartington College of Arts, UK, a summer school in curating in Salzburg, an artist residency in Budapest and a few curated exhibitions in Romania. She wrote very few curatorial texts and essays in publications and exhibition catalogues, and gave a couple of artist talks. After breaking with the art scene for some years, she currently writes on art in various places.