Interview with Stanca Jabenitan

Interview by: Livia Pancu and Marius-Alexandru Dan
Transcribed and translated by: Marius-Alexandru Dan
September 2021

Livia Pancu: Bună, Stanca!
Stanca Jabenitan: Bună, Livia!

L: Te voi ruga să te prezinti pe scurt și să ne spui cum ai început să lucrezi în Iași.
S: Ok. Vin din Tg. Mureș. Acolo am studiat actoria la Facultatea de Arte. De asemenea, am un master în vorbire. Am fost angajată la Teatrul Național din Tg. Mureș ca actor, trei ani. La momentul respectiv, zona de teatru independent era foarte dezvoltată în Tg. Mureș. În aceea perioadă, 2008-2009, erau cel puțin patru companii de teatru în oraș. Contextul pe cultură independentă era unul foarte generos și era în continuă dezvoltare; existau evenimente, proiecte. [Îmi aduc aminte că în aceeași perioadă] Teatru 74, în colaborare cu UBB, a luat un proiect european a cărui scop final era înființarea a douăsprezece companii de teatru independent. Așadar, provin dintr-un mediu care promova arta independentă. Evident că am avut în minte aceste modele atunci când am venit în Iași. În Iași, Mihai Pintilie a inițiat proiectul Teatru Fix. El avusese și în Tg. Mureș o inițiativă de genul unui teatru independent, dar nu s-a concretizat. Astfel, el fiind ieșean, a zis că se întoarce acasă să contribuie în comunitatea din care a plecat cu know-how-ul din Ardeal. Asta se întâmpla în 2010. În 2011 a ponit primul spațiu Teatru Fix, în centru, Cuza Vodă 10, într-un subsol. Eu am mai locuit câteva luni în Tg. Mureș. Am venit pe la finalul lui 2011, când deja Mișu organizase spațiul, adică l-a amenajat de la zero. Mișu a gândit amenajarea spațiului astfel încât să fie organizat într-o sală black-box și o cafenea de 50m²; sala de teatru avea 100m². Acestea au fost proporțiile pe care ni le-am dorit. Modelul de funcționare era invers proporțional. Cafeneaua era destinată să producă ce consumă teatrul (râde).

L: Câte persoane erați?
S: La început eram trei. Am pornit ca trei colegi de facultate: eu, Mișu și Cătălin Mândru. Pe lângă noi, membrii din familia noastră care au participat și cu susținere morală. Alături de Cătălin era și soția lui, Nora. Așa că noi patru am început Teatru Fix.

L: Era un model care fusese folosit în Tg. Mureș?
S: Da, este după modelul Teatru 74. Fiind vorba despre o antrepriză culturală, era nevoie de partea de sustenabilitate. Și cum în România (sublinierea ei) teatrul nu produce, ci doar consumă, ne trebuia ceva care să producă ceea ce consumă un teatru. Teatrul consumă foarte mult curent. Și în cazul nostru, berea producea curent (râde). Bineînțeles, în primii ani, am învățat din mers aspectele ce țin de managementul unui SRL, a unei terase. Partea aceasta de sustenabilitate trebuie făcută de cineva care cunoaște ce înseamnă antreprenoriat. Ar fi mult ușor să fie o asociere între un antreprenor și un grup de artiști. Noi eram în același timp și antreprenori, artiști, manageri culturali, chelneri (râde). Ești de toate, în același timp. Pe de altă parte, fiind la început, înveți. Cu timpul începi să te profesionalizezi pe meserii pe care nu le-ai făcut înainte. […] Ca să fim sinceri și onești, cafeneaua nu a produs; cafeneaua ne-a ținut pe linia de plutire. Când am deschis terasa, tot în Cuza Vodă 10, am inceput să producem; deci terasa a produs spectacole de teatru. Aș zice că punctul de dezvoltare optimă pentru Teatru Fix a fost momentul în care am reușit să beneficiem de vadul adus de terasă. Era echilibrul de care aveam nevoie. Exista partea de alimentație publică care aducea venituri și exista partea de teatru care se folosea de veniturile generate de terasă. Atunci modelul a funcționat, dar doar după trei ani de înțeles lucrurile. […] La un moment dat, însă, totul a devenit copleșitor și simțeam că nu mai fac nimic bine; dacă aș fi reușit sa mă concentrez doar pe un singur aspect (actorie, management cultural, proiecte) era altceva, dar faptul că uneori toate acestea se suprapuneau îți dădea un sentiment de frustrare și coplesire. […] Oamenii au fost resursa care a închegat acel spațiu, resursa care a dus spațiul unde a reușit sa ajungă. Spațiul este foarte important pentru un demers, dar cea mai importantă resursă sunt oamenii.

L: Cum era relația voastră cu zona academică și cu instituțiile publice?
S: Cand am deschis Fixu’, în 2012, am încercat să construim niște punți cu Universitatea de Arte (a fost principalul nostru obiectiv). Probabil pentru că [Teatru Fix] apărea ca un fel de struțo-cămilă în contextul local de atunci, lucrurile nu s-au legat [între noi și universitate]. Cred că nici noi nu am știut cum să abordăm relațiile; noi veniserăm din Tg. Mureș cu impresia că oamenii știu ce aia teatru independent, știu cum se face, știu cum funcționează etc. Eh, după o perioadă ne-am calmat (râde). Dar până să ne calmăm, am suferit; eram distruși când la prima noastră producție au fost 7 spectatori în sală. […] Probabil există o reticență la nou, lucru pe care cred că îl avem cu toții. Am simțit, însă, o doză puternică de conservatorism.

L: Cum se manifesta acest conservatorism?
S: Era manifestat print tot felul de limbaje. De exemplu: „sala asta de teatru are scaune pliante”, „în sala asta de teatru se vine cu berea în mână”, „voi puneți în scenă texte scrise acum? de ce nu este istoria teatrului pe scena?” Erau tot felul de limite și rigori predefinite, de modele care funcționau în alte perioade.

L: Este adevărat ca ați avut succes foarte mare în rândul studenților?
S: Hmmm, nu prea. În primii ani, nici studenții nu prea veneau la spectacolele și atelierele noastre. Cu timpul, am început să organizăm câteva examene de regie. Încet-încet, au început să vină atât la spectacole, cât și ateliere. Au venit chiar să-și susțină recitalurile. Au început să vină să-și susține examen de licență. De asemenea, după ce ne-am mutat la hală, am început să colaborăm cu universitatea mult mai relaxat și consistent, mai ales pe partea de dans contemporan. A fost un proces lung. Cred că în general, oamenii trebuie să fie mai atenți la comunicare și la adaptabilitate.

L: Ce s-a intamplat cu tine din punct de vedere profesional în momentul în care ați schimbat modelul de funcționare, atunci cand ai trecut de la modelul de producție la modelul de scriere de proiecte? E mai ușor în modelul actual?
S: Nu știu, Livia. [Ce pot să zic e că] tot datorită oamenilor, trecerea aceasta a fost destul de smooth. Una dintre ideile care ne ghidau atunci era că actul de cultură nu trebuie neapărat făcut în centru; se poate face și în zona industrială. Proiectul a fost foarte îndrăzneț; am pornit de la 1600 m² . Evident că în Baza 3, în zona industrială, nu vine nimeni sa bea o cafea, la Hala Fix. Atunci deja intrase în echipa noastră Paula Crețu […]. Paula care a învățat să scrie proiecte. Ea a fost cea care s-a prins foarte repede de treaba asta și datorită ei am început să obținem proiecte importante și am intrat în alt sistem de funcționare, funcționatul pe proiect. Cred că acest model funcționa mai bine pentru zona în care ne mutasem. Inițial, inițiativa era gândită în spiritul ”prin comunitate, pentru comunitate”. Adică comunitatea să susțină proiectul și tot comunitatea să se bucure de el. Ei bine, nu a funcționat.

L: S-a modificat publicul? Există un public de centru și un public de …
S: Da, s-a modificat, dar nu aș zice că există un public de centru. Publicul s-a modificat. Am întâlnit oameni noi la hală. […] Încă nu-mi dau seama care e publicul din Iași, din simplul motiv că publicul din Iași nu are produse culturale. Nu există diversitate în oferta culturală. […] Revenind la switch-ul de a SRL la proiecte, nu are cum să fie sustenabil doar scrisul de proiecte, mai ales când ai de întreținut un spațiu, de plătit salarii, de investit în infrastructură, în tehnică. Acum neavând niciun spațiu, niciun model, nimic (râde) încercăm să rămânem vii prin scrierea de proiecte. Cred că este o variantă care creează dezechilibru; nu se poate ca tot sectorul independent să depindă de un singur organism, anume AFCN, și dacă acesta se prăbușește, se prăbușește tot sectorul independent. Nu se poate să existe doar o singură sursă. Ok, exagerez un pic. Mai există ministerul culturii, organisme locale. Scrisul de proiectul nu e suficient și nu e sustenabil să fie singurul mecanism de funcționare. E nevoie de suport financiar din mai multe surse.

L: Cum a fost afectat conținutul atunci când ați schimbat modul de producție?
S: Trebuie să te pliezi pe prioritățile de finanțare. Și la partea de conținut trebuie să fii atent. Unii finanțatori privați, cum e Kaufland, sunt interesați mai mult de zona socială, de grupuri vulnerabile etc. Dacă în direcția ta estetică această parte nu vine foarte natural, atunci trebuie să te forțezi. Cu toate acestea, eu cred că managementul de proiecte mi-a adus foarte multă ordine. Te ajută să-ți construiești o activitate; te ajută să-ți programezi cheltuieli dinainte. Faptul că unele cheltuieli sunt eligibile și altele nu, are ecou în conținutul proiectului. Nu am destulă experiență să spun clar că o paletă mai mare de cheltuieli eligibile ar fi necesară, dar știu sigur că afectează partea de concept și partea de conținut. […] În precedentul model construiam spectacolele fără să dăm explicații nimănui, dar tot cu responsabilitatea omului care trebuie să-și gestioneze banii. Doar că la final nu făceam raportarea pentru fiecare chitanță (râde).

L: Conceptul de manager cultural suferă niște transformări în prezent. În viitor, probabil se va vorbi mai degrabă despre antreprenor cultural…
S: Cred că lucrurile acestea ne împing să fim mai eficienți. Nu le resping, doar că durează mai mult până le înțeleg. Prin management cultural eu înțeleg creare de context pentru întâlnirea mai multor oameni creativi. Un antreprenor cultural îți mai zice ce beneficii ai dacă investești într-o astfel de inițiativă. Se adaugă partea asta de business. Și nu cred că se adaugă degeaba; cred că este util de știut ce beneficii aduce, ce probleme rezolvă, ce plus valoare economică aduce un produs cultural. Chit că e ca și cum ai vinde aer; vinzi un concept. Beneficiile vin în funcție de modul în care percepi tu realitatea.

L: Aș vrea să vorbim și despre proiectul Centrului Internațional de Artă Contemporană Baia Turcească. Cum ai vedea tu această nouă instituție?
S: Din perspectiva publicului cred că o astfel de instituție propune un miraj. Cred că instituția aceasta trebuie să aibă în primul rând un rol educațional și de dezvoltare de public. E nevoie să înțelegem ce vedem, nu să întrebăm despre ce e vorba, ci să discutăm ce am văzut, să ne raportăm la ce am privit. E nevoie ca produsele prezentate să aibă context. Tot din perspectiva publicului, trebuie stimulată curiozitatea acestuia. […] De asemenea, această instituție ar putea propune o zonă de spațiu de lucru, de exemplu ateliere pentru artiști, zone de co-working; așa se creează micro-comunități care își găsesc nevoile acoperite. Unii artiști au nevoie de ateliere unde să lucreze și să-și depoziteze lucrările. Alții au nevoie de un spațiu unde să facă coregrafie. Genul acesta de nevoi nu sunt acoperite în Iași. Aceasta era una dintre nevoile pe care doream să le adresăm prin Hala Fix. […] Ca om care a gospodărit unul-două spații de artă independentă, evident că această parte de spațiu comun m-ar interesa; pe mine m-ar ajuta. În același timp, cred că acest centru ar putea juca un rol de moderator între operatorii culturali; ar putea aduce împreună operatorii culturali; ar putea încuraja proiectele colaborative. Cred că putem construi împreună și putem fi complementari. Am mai observat în Iași că lumea este foarte reticentă să-ți spună ce idee are pentru că poate i-o furi. N-am înțeles asta niciodată; chiar dacă avem aceeași idee amândouă, oricum o vom aplica diferit. Chiar dacă pui în scenă același text cu cinci replici, tot va fi diferit.

L: Pentru noi cei din domeniul artei contemporane este absolut important să mergem în călătorii de cercetare internaționale, să vizităm o bienală, să vizităm un muzeu, să înțelegem ce se întâmplă în altă parte. În teatru ce oportunități aveți din acest punct de vedere? Când ai fost ultima dată la un festival de teatru independent în România sau în afară? (râd amândouă).
S: Posibilitățile sunt foarte reduse să ajungi la niște ateliere internaționale de management, de meserie, la festivaluri importante și relevante pentru zona de teatru independent. O posibilitate ar fi, cu resurse financiare potrivite, să aduci unele ateliere în România. Asta ar putea fi o primă fază de dezvoltare. La nivel național, cei de la Reactor cred că au avut o inițiativă în care se încerca o interconectare a orașelor cu teatre independente în zona schimbului de experiență. Era o circulație coerentă a spectacolelor și a informației. Asta se întâmpla doar în România. Dar e nevoie de finanțare pentru orice de tip de demers. Hai să fim sinceri. Proiectele independente costă foarte puțin raportat la producția unui spectacolul într-un teatru de stat. În final, tot la bani ne întoarcem cu discuția. Începem discuția frumos despre artă, concept și ce frumoasă e viața și ajungem tot la bani; pentru că acolo e o nevoie de bază neacoperită și nu ai cum să creezi artă dacă nu poți să bei apă. Practic, e nevoie de o nouă strategie culturală care să fie făcută de cei care lucrează în domeniu, pentru că ei știu ce nevoi există.

L: Care ar trebui să fie strategia de comunicare a municipalității în privința relației cu scena independentă din Iași?
S: Cred că ar fi o idee bună să ieșim puțin din birourile instituțiilor. Cred că logica discursului scorțos, în care ne aflăm acum, este și rezultatul mediului în care ne întâlnim. Eu aș face invitații sa mergem la pescuit cu primăria. Pe bune, nu-s ironică. Frumos, lac, aer liber, trage peștele. E nevoie de un context mai relaxat în care oamenii se comportă mai normal. […]

L: Ce nume îți vin minte când te gândești la scena de artă independentă din Iași?
S: Primul nume care îmi vine în minte este trupa de teatru Freelancer care a activat în sistemul de café-teatru. Cred că era formată din Alex Iurascu, Claudia Kiraș, Daniel Chirilă, George Cocos. O mânuță de proaspăt absolvenți care își doreau să facă altceva și au găsit această formulă de a construi spectacole. Prin 2014, s-au mutat în București. […] Cristina Bodnărescu era parte din spiritul Contemporanis (o inițiativă care aduna studenți din toată țara în lași). Mișu a plecat în altă țară să muncească. Nu-mi mai vin acum alte nume… Mulți au plecat.

L: Care ar trebui să fie relația dintre municipalitate și acest nou Centru Internațional de Artă Contemporană?
S: Cred că municipalitatea ar trebui să aibă un rol consultativ și de mediere.

L: Care ar trebui să fie strategia de comunicare a municipalității în privința relației cu scena independentă din Iași?
S: Cred că ar fi o idee bună să ieșim puțin din birourile instituțiilor. Cred că logica discursului scorțos, în care ne aflăm acum, este și rezultatul mediului în care ne întâlnim. Eu aș face invitații sa mergem la pescuit cu primăria. Pe bune, nu-s ironică. Frumos, lac, aer liber, trage peștele. E nevoie de un context mai relaxat în care oamenii se comportă mai normal. […]

L: Ce-ți place la Iași?
S: Oamenii pe care i-am intalnit. Mă consider foarte norocoasă. Oamenii pe care i-am întâlnit aici sunt principalele mele motoare care mă inspiră și îmi dau această doză de dopamină. Îmi mai place umorul pe care îl au oamenii de aici. Este un umor mult mai… nici nu știu cum să-l descriu, e energetic, e plin de viața… Asta mă fascinează și nu știu să-i zic pe nume la treaba asta.

L: Mulțumim, Stanca!
S: Cu drag!

Livia Pancu: Hello, Stanca!
Stanca Jabenitan: Hello, Livia!

L: First of all I will ask you to briefly introduce yourself and tell us how you started working in Iași.
S: Ok. I’m from Tg. Mureș. I studied acting there. Also, I have an MA in speaking. For three years I was employed as an actress at the National Theatre in Tg. Mureș. During those years, the independent theatre scene was very developed in Tg. Mureș. At that time, 2008-2009, there were at least four [theatre] companies in the city. In terms of independent culture, the context was very robust. [I remember that in the same period] Theatre 74, in collaboration with UBB, received a European grant whose ultimate goal was to establish twelve independent theatre companies. So I’m coming from a place that cherished independent art. Obviously, I had these models in mind when I came to Iași. Here, in Iași, Mihai Pintilie initiated the Teatru Fix project. Previously, he had a similar initiative in Tg. Mureș, but it did not materialize. So, given the fact that he was from Iași, he decided to return home and implement the know-how he acquired in Ardeal. That was in 2010. In 2011, the first Teatru Fix space opened in downtown Iași, in a basement, at 10 Cuza Vodă Street. I came to Iași in late 2011, when Mișu had already organized the space, i.e. he set it up from scratch. Mișu designed the space to be organized in a black-box theatre and a 50m² café; the black-box theatre had 100m². These were the proportions we wanted, although the operating model was inversely proportional: the café was meant to produce for the theatre. (she laughs).

L: How many people were you?
S: In the beginning we were three college buddies: Mișu, Cătălin Mândru and me. In addition to this, there were our families who provided moral support. Alongside Cătălin was his wife, Nora. So the four of us started Teatru Fix.

L: Was this model used in Tg. Mures?
S: Yes, based on the Theatre 74 model [in Tg.Mures]. Since this was a cultural enterprise, the sustainability part was essential. And since in Romania (her emphasis) theatre does not produce, but only consumes, we needed something that would produce what a theatre consumes. A theatre consumes a lot of electricity, so in our case beer was producing electric power (she laughs). Of course, in the early years we learned as we went along about stuff like managing an LLC or managing a bar. I think that in charge of the sustainability part should be someone who has a clue about what entrepreneurship means. I believe that it would be much easier if there is a partnership between an entrepreneur and a group of artists. In our case, we were at the same time entrepreneurs, artists, cultural managers, waiters etc. (she laughs). Over time, you start to professionalize on jobs you haven’t done before. […] To be frank and honest, the cafe didn’t really produce much, but it kept us in business. I’d say the heyday of our enterprise was the moment when we were able to take advantage of the flow brought by the bar. It was the stability we needed. There was the commercial enterprise side that brought in revenue and there was the artistic side that used the revenue from the bar. So after three years of figuring stuff the model started to work better. […] But at some point it all became overwhelming and I felt like I wasn’t doing anything right anymore; if I could just focus on one aspect (acting, cultural management, projects) it would have been different, but the fact that sometimes it all overlapped made me feel frustrated and overwhelmed. […] An art-space is very important for an initiative, but the most important resource is people.

L: How was your relationship with academia and public institutions?
S: When we opened the theatre in 2012 one of our main objectives was to create some connections with the Art University. Probably because our initiative was a little bit allien for the local context of the time things didn’t really connect between us and the university. [Apart from other things ] I think there was also a problem in the way we approached relationships. We had come from Tg. Mureș with the impression that people knew what independent theatre was, how to do it, how it works, etc. Well, after a period, we realized it wasn’t the case and we calmed down (she laughs). But before we calmed down we suffered; we were devastated when our first production had an audience of only seven people. […] There is probably a reluctance to the new, which I think we all have, but I also felt a strong dose of conservatism.

L: How does this conservatism manifest itself?
S: Through all sorts of biases. For example „this theater has folding chairs”, „in this theater people drink beer”, „are you staging new texts? where are the classics?” There were all sorts of pre-defined limits and rigours.

L: Is it true that you have had great success with students?
S: Hmmm, not really. In the early years, not even the students came to our shows and workshops. Over time, we started to organise some directing exams. Slowly, they started coming to our shows and workshops. Some of them even came to perform their recital or their graduation exams. Also, after we moved to the new art-space the collaboration with the University became much more consistent and relaxed, especially on contemporary dance. It was a lasting process. I think people in general need to pay more attention to communication and adaptability.

L: What happened to you professionally when you changed your operating model, i.e. when you switched from the production mode to the project-writing mode? Is it easier in the current mode?
S: I don’t know, Livia. [What I can say for sure is that] thanks to the people around us this transition has been pretty smooth. One of our guiding ideas at the time was that culture is not limited to the central district of the city. You can also do culture in the industrial district as well. Initially, the initiative was developed in the spirit of “by the community, for the community”. That is, the community should support the project and the community should benefit from it. Well, it didn’t work. Over time, we’ve switched to another operating system, and we started applying for grants. Thanks to our colleague Paula Crețu, who learned to write cultural applications, we managed to implement some important projects.

L: Has the audience changed? Is there a downtown audience and a …
S: Yes, the audience has changed a bit, but I wouldn’t say there is such a thing as a downtown audience. […] Honestly, I still can’t figure out the audience in Iași, for the simple reason that the audience in Iași doesn’t have enough cultural products. There is no variety in the cultural offer. […] Going back to changing the operating mode (from LLC to writing projects and applying for grants), I think it’s impossible to be sustainable only by writing projects when you have to pay salaries and make investments. Now with no space, no mode, nothing (she laughs) we [Teatru Fix] try to stay alive by writing projects. I think it is an unbalanced approach; you cannot have the whole independent sector dependent on one body, namely AFCN, and if that body collapses, the whole independent sector collapses as well.

L: In what way was the content of your projects affected by the change of the production mode?
S: You need to adapt to funding priorities and pay attention to the content of your application. Some private funders, such as Kaufland, are more interested in the social aspects such as vulnerable groups. If this social component is not organic to your aesthetic approach, then you need to make an effort to include it. However, I think project management made me more disciplined; it’s easier to prepare an activity and it’s easier to schedule your expenses. […] In the previous mode, we organised activities without having to explain ourselves to anyone, but still with the responsibility of the person who has to manage his/her own money. Except that at the end we didn’t need to report every receipt (she laughs).

L: The concept of cultural manager is undergoing some transformations today. In the future we will probably talk about cultural entrepreneurs not managers.
S: I think these things are driving us to be more efficient. I don’t reject them, it just takes longer to understand them. By cultural management I understand organizing the framework for getting more creative people together. A cultural entrepreneur also tells you the benefits of investing in certain initiatives; it adds the business element. I think it’s useful to know the benefits and the economic value of a cultural product. Although it’s like selling air; you’re selling a concept. The benefits are contingent on the way you perceive reality.

L: I would also like to talk a bit about the project of the International Center for Contemporary Art The Turkish Bath. How do you see this new institution?
S: I believe that this institution should primarily have an educational role as well as a role of popularizing art. We need to understand what we see and we need to learn how to discuss what we see. Cultural products need to have context. […] This institution could also propose a workspace area, for example workshops for artists, co-working areas; this is how micro-communities are created and their needs are met. Some artists need workshops where they can work and store their art-works. Others need a space to do choreography. These kinds of needs are not covered in Iași. […] This was one of the needs we wanted to address with Hala Fix. As someone who has run one or two independent art spaces, obviously this aspect of a co-working area would interest me; it would help me. At the same time, I believe this centre could play a moderating role between cultural operators; it could bring them together; it could encourage collaborative projects. I think we can build together and be complementary. I’ve also noticed in Iași that people are very reluctant to tell you what idea they have because you might steal it. I’ve never understood that; even if we both have the same idea, we’ll apply it differently anyway. Even if you stage the same text with five lines, it’s still going to be different.

L: For us in the field of contemporary art it is absolutely important to go on international research trips, to visit a biennial, to visit a museum, to understand what is happening elsewhere. In theatre, what opportunities do you have in this respect? When was the last time you went to an independent theatre festival in Romania or abroad? (they’re both laughing).
S: There are very few possibilities to get to international management workshops, to craft workshops, to important and relevant festivals for the independent theatre scene. One possibility would be, with the right financial resources, to bring some workshops to Romania. […] Eventually, we come back to money. We start talking about art, about concepts, about how beautiful life is, but we still end up talking about money, because there is a basic unmet need and you can’t create art if you can’t drink water. Basically, a new cultural strategy needs to be outlined, and this strategy needs to be made by those working in the field because they know best what needs to be addressed.

L: What should be the relationship between the municipality and this new International Centre for Contemporary Art?
S: I think the municipality should act as an advisor and as a facilitator in relation to this new institution.

L: What names come to mind when you think of the independent art scene in Iași?
S: The first that comes to mind is the Freelancer theatre group which also operated in the café-theatre model. I think it was made up of Alex Iurascu, Claudia Kiraș, Daniel Chirilă, George Cocos. Around 2014 they moved to Bucharest. […] I would also mention Cristina Bodnărescu, who was part of the Contemporanis spirit. Many people have left. Mișu went abroad to work. I can’t really think of any other names right now.

L: Which communication strategy should the municipality adopt regarding the relationship with the independent scene in Iasi?
S: I think it would be a good idea to meet outside the institutions. I believe that our current predicament, which is characterized by sly rhetoric, is also a consequence of the environment in which we are meeting. We need a more relaxed context in which people behave more normally. For example, I’d go fishing with the people from city hall; and not ironic, I’m serious. Nature, fresh air…

L: What do you like about Iași?
S: The people I have encountered here. I consider myself very lucky. The people I’ve met here are my main driving force. They inspire me and they always give me a dopamine boost. I also love the sense of humor that people here have. It’s much more…. I don’t even know how to describe it… energetic, full of life. I don’t know exactly what it is, but it fascinates me.

L: Thank you, Stanca!
S: You’re welcome!