tranzit.ro/ Bucuresti
9 noiembrie 2016 – Interviu cu Nicoleta Moise
Frugalitas, Severitas, Fidelis*
Adelina Ivan, Nicoleta Moise
Curator: Raluca Voinea
9 noiembrie – 9 decembrie 2016
Vernisaj: Miercuri, 9 noiembrie 2016, între orele 18:00-21:00
tranzit.ro/ București
Str. Gazelei nr. 44, sector 4
Adelina Ivan și Nicoleta Moise prezintă în această expoziție două proiecte în dialog, fiecare reflectând cu mijloace artistice diferite asupra unor fetișuri ale disciplinei din secolul 20, exercitate cu predilecție pe corpurile femeilor. Educația școlară, competițiile sportive și locurile de muncă erau în perioada respectivă terenuri de testare pentru antrenarea corpurilor și a dorințelor acestora, pentru transformarea lor într-o mașină de producție acceptată de societate. Pe de o parte amintirile din copilăria proprie, pe de alta imagini oficiale ascunse în biblioteci reprezintă pentru cele două artiste fonduri din care extrag și reconfigurează imaginea acestor corpuri disciplinate.
Nicoleta Moise a realizat începând cu 2013 proiectul Nu sunt deplin fericită decât aici, în țara mea**, care a început cu o cercetare amănunțită în arhivele dintre 1935-1989 ale revistei Femeia, un parcurs prin paginile a ceea ce era – în special în anii socialismului – principala revistă pentru femei din România, oferind manualul pentru comportamentul oficial precum și un almanah al realizărilor femeii moderne în societatea în care egalitarismul era deja atins. Cu privirea meduzată, artista a fotografiat cu camera telefonului fiecare imagine din revistele prăfuite, reprezentând femei la muncă în fabrici – zâmbind, concentrate pe sarcina lor, înconjurate de structuri și unelte a căror greutate era chiar garanția progresului. A doua parte a proiectului constă în cercetarea unor reviste similare din Spania, publicate în timpul regimului lui Franco. Nicoleta Moise a ales de această dată imagini ale femeilor performând diferite sporturi sau festivități publice de propagandă, siluete întruchipând perfecțiunea corpului colectiv profilat pe fundalul dealurilor și al cerului albastru spaniol. Imaginile din cele două surse se suprapun și se obliterează reciproc, în ceea ce artista numește „tăieturi”, folosind un termen prin care Hito Steyerl descrie procedura de editare video sau cinematografică prin care orice parte a unui corp, a unui membru al corpului sau a unui peisaj poate fi combinată cu oricare alta într-un corp nou, artificial.
Proiectul Adelinei Ivan 1.00 (zece) evocă figura Nadiei Comăneci, gimnasta care a uimit lumea și care le-a entuziasmat pe adolescente în aspirațiile și în jocurile lor. Timpul Nadiei era unul în care corpul uman era mai inteligent decât tehnologia iar perfecțiunea putea fi atinsă prin disciplină mai degrabă decât prin dopaj. Într-un scurt film care va avea premiera în această expoziție, Adelina Ivan recrează momentele când fetele se jucau „de-a Olimpiada” în spatele blocului, doar că pentru protagonistele contemporane acest joc este mediat de descrierea lui. Un domeniu care și-a pierdut aura și este în prezent zguduit de confesiuni dureroase și de scandaluri – gimnastica apare pentru personajele Adelinei Ivan doar ca un pretext grațios pentru joacă. Alte lucrări expuse, parte din acest proiect, amintesc de formarea Adelinei Ivan ca designer, în același timp încadrând locuri comune ale memoriei pentru cei care au mers la școală în anii socialismului, de la abac la uniformele de pionier și la tresele ierarhice. Artista nu cedează însă nostalgiei, nu reciclează suveniruri ale epocii, în schimb transformându-și amintirile personale în obiecte noi, a căror semnificație originală a fost pierdută pentru noua generație, în sensul în care această semnificație nu mai este necesară, în sensul în care ea și-a pierdut consistența. Tot la fel precum cămășile de pionier nu mai sunt uniformele din nailon de un alb lăptos, tranformându-se în schimb în obiecte eterice, din fibrele cărora timpul s-a evaporat.
*Frugalitas, severitas, fidelis sunt cele trei virtuți ale zeiței romane Disciplina, o zeitate uitată, venerată în special de soldați.
**Titlu găsit formulat ca atare de către Nicoleta Moise în revista Femeia din 1983 și declanșatorul proiectului ei de cercetare.