Livia Pancu: Bună, Maria Comârlău! Mulțumesc pentru că ai acceptat să ne acorzi acest interviu. Pentru început, te-aș ruga să te prezinți pe scurt.
Maria Comârlău: Salut! Mulțumesc pentru invitație. Sunt Maria Comârlău de la Teatru Fix, din Iași. Cu ce mă ocup? Nici eu nu mai știu în ultima vreme, dar aș zice lucrător cultural, generic. Am început cu PR-ul la Teatru Fix. Acum fac mai multe (râde). Am început să lucrez la Teatru Fix prin 2014. Încet-încet, am trecut prin toate: organizare de evenimente, management, luare de decizii, comunicare, etc.

L: Cum ai ajuns să lucrezi în domeniul cultural? Prin Teatru Fix?
M: Oarecum, da. A fost o căutare lungă. Totul a început cu acțiunile de voluntariat prin care eu tot căutăm un loc unde să mă potrivesc. La facultate studiam ceva, dar voluntariatul îl făceam în alte domenii. Am trecut prin mediu, prin civic, și cand am ajuns în zona de teatru, am rămas acolo. Am făcut întâi voluntariat la Contemporanis, care se desfășura și în Teatru Fix, dar atunci, în 2013, încă nu lucram acolo. În 2014, am ajuns să lucrez la Teatru Fix. Eu am avut mai degrabă o formare practică, am învățat din mers. Am terminat dreptul și mecanică (râde). Acum sunt studentă la regie de teatru, în anul III, dar pe partea de management cultural m-am specializat în câmpul muncii. (râde)

L: Tu ai venit la facultate în Iași în 2007. Îți mai amintești care era atmosfera culturală atunci?
M: Oarecum. Știu că mergeam destul de des la Teatru Național, dar mai erau evenimentele care se desfășurau la Baia Turcească; am fost la vreo 2-3 spectacole acolo.

L: Tu ai văzut vreo bienală Periferic?
M: Nu.

L: Din momentul în care ai început să lucrezi în domeniu, ai perceput vreo dinamică a scenei independente locale? Sau aveai deja formată o imagine?
M: Cumva, dinamica am simțit-o înainte. Înainte să apară Fix-ul era Maideyi și mergeam și acolo foarte des la spectacole. După ce am ajuns la Fix, am început sa merg din ce în ce mai rar la alte spectacole pentru că nu mai aveam timp. Munca de acolo îmi ocupa tot timpul, dar fiind în centru reușeam să mai ajung și prin alte locuri.

L: Teatru Fix a încercat un model foarte dificil. Ați incercat să fiți autosustenabili. Acest model părea de succes, dar la un moment dat nu a mai mers. Crezi că acest fapt are legătură și cu modelul de dezvoltare al orașului, în sensul că locurile din centru au devenit din ce în ce mai greu accesibile pentru inițiative culturale?
M: Da, cred că au fost mai mulți factori. Modelul funcționa bine, dar funcționa cel mai bine vara când funcționa terasa; iarna mai aduceam bani de acasă, pentru chirie, pentru curent. Apoi ne-a crescut chiria și a trebuit să ne mutăm de acolo. Din câte știu, acum e un magazin de haine acolo, deci ceva ce poate să producă mai mulți bani decât ar putea produce un spațiu cultural. Ulterior, când am ajuns la periferie, în zona Baza 3, am încercat să schimbăm și modelul pentru că nu mai funcționa o cafenea de zi cu zi; funcționa doar organizarea de evenimente. Astfel, am învățat să scriem proiecte pentru a obține finanțări.

L: Ce efect a avut schimbarea modelului asupra publicului? Putem vorbi de două publicuri, unul specific primei locații, al doilea specific actualei voastre locații?
M: Publicul nu s-a schimbat. Oamenii care ne știau au venit după noi; au fost și grupuri noi, dat fiind noua locație (o hală industrială, transformată într-un spațiu cultural). În același timp, cred că a mai venit din publicul celor de la Hubrica, care au făcut cele două galerii urbane acolo. Din păcate, publicul s-a mai diminuat, probabil pentru că este un pic mai dificil de ajuns la noua locație.

L: Ce s-a întâmplat cu tine din punct de vedere profesional în momentul în care ați schimbat modelul de funcționare, atunci când ai trecut de la modelul de producție la modelul de scriere de proiecte? E mai ușor în modelul actual?
M: Când producția nu era bazată pe aplicații nu am fost foarte implicată. Nu aș putea să fac o comparație, poate colega mea, Stanca, să-ți spună mai multe. Mie mi se pare că ne-a ordonat foarte mult acest proces de scriere de proiecte. Îți ordonează gândurile și înțelegi mult bine ceea ce vrei sa faci; te limitează, dar te și ordonează.

L: Cam cât timp din viața profesională a unui producător se duce în conceperea și gestionarea unor aplicații?
M: Cred că la noi s-a compensat. Când produceam din terasă, din SRL, timpul acela se ducea pe organizarea unui SRL; pe administrație, contabilitate, etc. Munca aceea s-a transferat în raportări, în scris proiecte… Nu cred că una dintre ele e mai ușoară, depinde cum ești format. Pentru mine a fost mai greu, pentru că mi-era mai ușor să organizez evenimente decât să lucrez cu hârtii, dar, în timp, m-am obișnuit. Din păcate, când am schimbat modelul (adică după ce ne-am mutat) am făcut mai puține proiecte. De asemenea, am început să aducem spectacole din alte părți; noi nu mai produceam, ci aduceam. Asta a fost una din schimbări.

L: Care crezi că este dinamica între scena de artă, zona academică și municipalități?
M: Și asta s-a schimbat. Îmi aduc aminte că atunci când eram în Cuza Vodă, se comunica greu cu Universitatea. Mai venea câte un student și își făcea câte un examen. Nu cred că are legătură, dar după ce ne-am mutat, au început să vină profesorii cu studenții. Veneau la workshop-uri; propuneau proiecte. Mi se pare că a început să se dezvolte frumos relația dintre scena independentă și zona academică. Despre municipalitate n-aș ști ce să zic. E greu de comunicat. Am impresia că vorbim limbi diferite și e dificil de ajuns la un vocabular comun; de a înțelege fiecare ce vrea de la celălalt. […] Nu știu acum sub ce formă, dar cred că ar trebui organizate întâlniri cu factorii decidenți din cadrul autorităților locale; cred că pentru a înlocui un model de gândire trebuie să ai un număr mare de repetiții. Trebuie multe, multe întâlniri pentru a înțelege ce vrea unul de la celălalt. La nivel național cred că e la fel de greu. Vara asta s-a încercat o comunicare cu ministerul și cu schema de ajutor și din câte știu eu nu s-a ajuns la nimic.
[…]

L: De ce crezi că există un deficit de cunoaștere referitor la cultura contemporană în cadrul publicului larg?
M: Ne punem și noi această întrebare și am ajuns la concluzia că este și responsabilitatea noastră. Tocmai de aceea, la finalul spectacolelor încercăm să organizăm discuții/ dezbateri. Nu putem să pornim de la ideea că noi suntem frumoși și deștepți și lumea trebuie să vină după noi. O altă cauză este și lipsa finanțării pentru că e mai greu cu promovarea când nu ai finanțe pentru asta. De asemenea, cred că și infrastructura culturală este construită mai degrabă pentru un anumit tip de evenimente.

L: Și se ajunge la înțelegerea că arta ar trebui să fie neapărat confortabilă…
M: Da, exact. Pe de altă parte, n-aș arăta într-o direcție; publicul dacă e interesat să vadă mai mult, are destule mijloace în ziua de azi să caute și să se intereseze. De asta cred că eforturile noastre ar trebui duse în zona de adolescenți, pentru că acolo formezi publicul; acolo atragi sau nu interesul viitorilor adulți; e un proces lung și de durată, nu de azi pe mâine.

L: Cum crezi că a evoluat scena locală de artă?
M: Nu-mi dau seama. Cred că sunt prea în interiorul ei, ar trebui să fac câțiva pași în spate. Am observat că au plecat oameni de care am fi avut nevoie. De exemplu, trupa Freelancer care au început aici, au făcut câteva producții și acum au plecat spre București. Cristina Bodnărescu a plecat la Fabrica de Pensule din Cluj, Vlad Socea care organiza Contemporanis e acum la Piatra-Neamț. Noi ne încăpățânăm să rămânem, dar nu știu cât mai rezistăm (râde). Cum a evoluat scena? Nu știu, nu-mi dau seama. Lucrurile se schimbă… Anul acesta am văzut o generație care se implică, spre deosebire de alți ani.

L: Aveți vreo strategie pentru transferul de bune practici în interiorul instituției voastre sau cu alte instituții din țară?
M: Momentan, nu. Când făceam dezvoltare organizațională prin 2019, ne-am gândit și la acest aspect. Acum dacă vom face proiecte vom mai aduce oameni tineri în echipă pentru că vom avea nevoie de ei. La momentul actual, suntem și noi un pic debusolați de tot contextul mondial. Nu avem strategie, ci doar mici acțiuni care mai aduc oameni noi. De exemplu, eu nu-mi mai doresc să fac PR (râde). Îmi doresc foarte tare pe cineva care să preia asta pentru că din punctul meu de vedere eu nu am pregătire, am învățat după ureche. Mi se pare că e ceva pentru oameni tineri care au chef să facă poze; eu nu mai am chef (râde). Când poți să oferi salariu doar pe colaborare, doar pe proiecte, e foarte greu să găsești oameni care să zică ”da, vreau să sufăr cu voi” (râde).

L: Aș vrea să vorbim și despre proiectul Centrului Internațional de Artă Contemporană Baia Turcească. Cum ar trebui să arate această instituție în relație cu publicul și cu scena locală de artă?
M: Mi se pare util să fie spații de birouri, o sală-două de spectacole, de expoziție care să poată fi folosite de diverși actori din scenă în baza unor programe, a unor planificări. Cred că e cam mic spațiul (râde). Ideal ar fi să reușim și să ne adunăm între noi, scena de artă contemporană și să facem un program împreună.

L: Ce nu ar trebui să fie această instituție?
M: Auzisem o formulare într-o ședință a Consiliului Local referitor la un alt centru (nu mai știu exact care). S-a zis că „vom căuta un director agreat de toate instituțiile de cultură”. Această formulare mi s-a părut foarte nefericită. Nu cred că ar trebui numiri politice. Cred că ar trebui să fie un concurs. Instituția ar trebui sa fie manageriată de cineva care se pricepe la arta contemporană și sub nicio formă nu mi-aș dori să fie o persoană agreată de toate instituțiile, pentru că o astfel de persoană nu există. […] Mandatul nu trebuie să fie definitiv și irevocabil.

L: Cum ai vedea tu organigrama unei asemenea instituții?
M: Mi-e cam greu să o gândesc așa pe loc. Aș vedea-o ca pe o structură colaborativă.

L: Există discuții despre organizarea unei posibile bienale la Iași. Ce părere ai despre acest lucru?
M: Cred că orașul ar trebui să înțeleagă că fără evenimente de asemenea anvergură nu vor obține niciun titlu la care aplică cu evenimentele care sunt organizate acum în Iași. Cred că trebuie sa înțeleagă că nu se pricep la artă și cultură la fel de bine ca un om care lucrează în domeniu și are studii în domeniu. Trebuie să se mai înțeleagă faptul că trebuie investiții. Dacă vorbim de Iași în alte medii, nici nu suntem luați în serios. Un eveniment de genul acesta este necesar, dar trebuie organizat de oameni care se pricep la asta. Nu să-l facă primăria sau oameni agreați de primărie.

L: Să presupunem că cineva care operează în scena de artă independentă ajunge să lucreze într-o instituție de stat, la departamentul de cultură. Încerc să-mi dau seama cum ar putea o asemenea persoană să opereze în această nouă poziție. Ce ar putea să facă?
M: E foarte dificil. Am tot urmărit oameni care au ajuns în asemenea poziții, dar n-au putut face prea multe, pentru că la un moment dat s-au blocat într-o semnătură; în ultima instanță, tot cu politicieni trebuie să negociezi. Poate că dăm noi prea puțină importanță zonei de lobby.

L: Deci o soluție top down?
M: Da.

L: Când te gândești la scena locală de artă ce nume de actori îți vin în minte?
M: Tranzit, Bordeline, Vector, Periferic. În zona de teatru, Freelancer, Teatru Fix, Compania Fapt. Meru, Clubul Creatorilor, Five O’Shock, Teatru din Stejar, Hai Sus. Perform a fost un alt festival care a adus niște spectacole din afară.

L: Care crezi că ar trebui sa fie strategia de comunicare a municipalității în relație cu scena independentă din Iași?
M: Am spus-o într-o postarea pe social media la un moment dat (râde). Să facem un schimb de scrisori. Noi le zicem ce ne doare, ei ne zic ce nu înțeleg; de ce suntem așa de nișati, noi le explicăm. Ar mai fi varianta de întâlniri regulate cu comisia de cultură, măcar una la două luni. Dacă ne întâlnim de mai multe ori, cred că vom ajunge să ne înțelegem. Trebuie să ne creăm acest obicei al întâlnirilor regulate.

L: Mulțumim, Maria!
M: Cu plăcere!

Livia Pancu: Hi, Maria Comârlău! Thank you for agreeing to this interview. First of all, I would like to ask you to introduce yourself briefly.
Maria Comârlău: Hi! Thanks for the invitation. I’m Maria Comârlău from Teatru Fix, in Iași. I guess I’m a cultural worker. I started by doing PR for Teatru Fix, and slowly but surely I went through everything: event planning, management, decision making, etc.

L: How did you end up working in the cultural field? Through Teatru Fix?
M: Yes, I suppose so. It was quite a long journey. I did a lot of volunteer work in order to find a place to fit in. I volunteered in areas that had nothing to do with what I was studying. I worked for environmental organisations, civic organisations, and when I got to theatre I decided to remain there. In 2013, I volunteered for the Contemporanis festival; some events of this festival were hosted by Teatru Fix. In 2014 I started working for Teatru Fix. I had more of a practical training, I learned as I went along. My educational background is law and mechanics (she laughs). Now I’m a third-year theatre directing student, but I learned cultural management by working in the field.

L: You came to university in Iași in 2007. Do you remember how the cultural landscape looked back then?
M: Not really. I remember I used to go to the National Theatre quite often. There were also things happening at the Turkish Bath; I’ve been to a couple of plays there.

L: Did you have the opportunity to see a Periferic biennial?
M: No.

L: How did you perceive the dynamic inside the art scene when you started to work in the field?
M: I think I kinda knew about the dynamic before starting to work in the field. Before Teatru Fix there was Maideyi and I used to go to their shows quite often. After I started working at the Fix I didn’t have much time to go to other shows. The work there took up all my time, but being downtown I managed to get to other places from time to time.

L: Teatru Fix tried a very difficult model. You tried to be self-sustaining. This model seemed successful, but at some point it didn’t work. Do you think this also has to do with the development trend championed by the local authorities, in the sense that downtown places became more and more difficult to access for cultural initiatives?
M: Yes, I think there were several factors. The model worked in the summer when we could use the coffee bar. In the winter, we brought money from home in order to pay the rent and the utilities. As far as I know, there’s a clothing store there now, so something that can make more money than a cultural space could. Later, when we moved to the periphery, we also tried to change the model because a daily coffee shop was no longer viable. As a result, we focused on events and writing projects in order to get funding.

L: Did the audience change after you switched the operating system? Can we talk about two audiences, one specific to the first location, the second specific to your current location?
M: The audience has not changed. People who knew us came after us; there were also new types of audience, given the new location (an industrial hall, transformed into a cultural space). Unfortunately, the audience has shrunk a bit, probably because it’s a bit more difficult to get to the new location.

L: What happened to you professionally when you changed your operating model, i.e. when you switched from the production mode to the project-writing mode? Is it easier in the current mode?
M: I wasn’t very involved in the production side when it wasn’t project-based. I couldn’t make a comparison, maybe my colleague Stanca can tell you more about this. In my view, this process of writing projects brings more clarity; it orders your thoughts.

L: How much time does a cultural worker spend on designing and managing applications?
M: I think in our case things have evened out. When we were in ouf first location we spent a lot of time on administrative aspects, accounting and this kind of stuff. Now, that work is translated into reporting, writing projects etc. I don’t think one of them is easier, it depends on how you are trained. It was harder for me because I was familiar with planning events rather than working with papers, but over time I got used to it.

L: What do you think is the relation between the art scene, academia and local authorities?
M: In our case this relationship has evolved. I remember back when we were downtown it was quite hard to communicate with Academia. I don’t think it has anything to do with it, but after we moved more professors and students started coming to our space; they came to workshops; they proposed projects. It seems to me that the relationship between the independent art scene and academia is starting to develop nicely. I don’t know what to say about the relationship with the municipality. It’s hard to communicate. I have the impression that we speak different languages and it’s difficult to reach a common vocabulary; to understand what each wants from the other. […] I don’t know how, but I think there should be some meetings with the local policy makers. I think that in order to replace a certain model of thinking you need constant communication. It takes many, many, many meetings to understand what each wants from the other.

L: Why do you think there is a lack of knowledge about contemporary culture among the general public?
M: I think it’s also our responsibility. That’s why at the end of every event, we try to organize discussions/ debates. We cannot start from the idea that we are beautiful and clever and the world has to follow us. Another cause is the lack of funding because it’s harder to promote your work when you don’t have financial resources. I also think that the cultural infrastructure is built more for a certain type of event.

L: And it feeds into the idea that art should be something comfortable…
M: Yes, exactly. On the other hand, I wouldn’t point in one direction; the public, if they’re interested in seeing more, has plenty of means these days to search and explore. That’s why I think we should try reaching more to the teenagers, because that’s how you’re creating a public. It’s a long and lasting process;it’s not happening overnight.

L: How do you think the local art scene has evolved?
M: I can’t say for sure. I think I am too much of an insider. I noticed that people whom we would have needed, left the city. For example, the Freelancer group that was formed here, moved to Bucharest. Cristina Bodnărescu went to The Paintbrush Factory in Cluj, Vlad Socea who organized Contemporanis is now in Piatra-Neamt. As for us, we stubbornly stay, but I don’t know how much longer we can last (she laughs). How did the scene evolve? I don’t know, I can’t tell for sure. Things are changing… This year I’ve seen a generation that is more involved, unlike previous years.

L: Do you have a strategy for transferring the know-how within your institution or with other institutions?
M: At this moment, no. When we’re going to implement new projects we will bring more young people into the team, because we will need them. At the moment, we are also a bit confused given the global context. We don’t have a clear strategy, just small actions that bring in new people. For example, I no longer want to do PR (she laughs). I really want someone to take over because from my point of view I have no training in this field. […] The thing is that when you can only offer contracts for short time projects, it’s very hard to find people who say “yes, I’m willing to suffer together with you” (she laughs).
[…]

L: I would also like to talk about the project of the International Centre for Contemporary Art Turkish Bath. How should this institution look in relation with the general public and the local art scene ?
M: I think it would be useful to have office spaces, a performance hall and an exhibition hall that could be used by various actors from the local art scene on the basis of a schedule. I think the space is a bit small (she laughs). Ideally, we should all get together (the contemporary art scene) and make a program together.

L: What shouldn’t this institution be?
M: I heard at some point, in a meeting of the city council, a sentence: “we will look for a director agreed by all cultural institutions”. I found this wording very unfortunate. I don’t think there should be political appointments [in this field]. I believe there should be merit-based appointments. This new institution should be managed by someone who understands contemporary art and I would not want it to be a person who is accepted by all parties, because such a person simply does not exist.

L: How would you see the organisation chart of such an institution?
M: It’s difficult to say now. I would see it as a collaborative structure.

L: There are some discussions about a possible biennial in Iași. What do you think about this?
M: I think the local authorities need to understand that without events of this magnitude they will not get any title. They also need to understand that they don’t know as much about art and culture as someone who works in the field and is trained in it. At the same time, they need to understand that financial support is needed. […] Such an event is necessary, but it needs to be organised by professionals.

L: Let’s say that you or me, or someone else from the independent art scene gets a position in a public sector cultural department. What could we do? How would we enact a meaningful change?
M: It’s very difficult. I’ve been following people who were appointed in such positions, but they couldn’t do much because at some point they got stuck in a signature. In the end, you still have to negotiate with politicians. Maybe we should focus more on lobbying.

L: So a top down solution?
M: Yes.

L: What names come to mind when you think of the local contemporary art scene?
M: Tranzit, Borderline, Vector, Periferic, Freelancer, Teatru Fix, Fapt Company, Meru, Five O’shock, Teatru din Stejar, Hai Sus, Perform […]

L: What do you think should be the communication strategy of the municipality in relation to the local independent art scene?
M: I said it in a social media post at one point (she laughs). Let’s exchange letters. We tell them our problems, they tell us what they don’t understand. There would also be the option of regular meetings with the culture committee, at least once every two months. If we meet several times I think we will come to an understanding. We need to create this habit of regular meetings.

L: Thank you, Maria!
M: You’re welcome!

Maria Comârlău (n. 1988) este absolventă a Facultății de Construcții de Mașini și Management Industrial din cadrul Universității Tehnice Gheorghe Asachi Iași și a Facultății de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, iar momentan este studentă la regie de teatru, la Universitatea de Arte din Târgu Mureș.
Artistic, e interesată de interdisciplinaritatea în artă și diferitele forme care se nasc la interferența dintre domenii și de rolul social și educational al acesteia.

În prezent, activează ca lucrător cultural, în diferite forme (PR, management de proiect, tehnic ș.a.), la Teatru FiX din Iași.

Maria Comârlău (b.1988) is an independent cultural worker based in Iași. Being a Law graduate and also having a bachelor degree in Economical Engineering in Mechanics from the Faculty of Machine Manufacturing and Industrial Management she is studying directing at University of Arts, Târgu Mureș.
As an artist she is interested in interdisciplinarity and the various artistic forms that are born from it. She is also interested in the educational role of art in society. In the past 7 years she worked at FiX Theater, an independent theater based in Iași.