Livia Pancu: Bună Cristina!
Cristina David: Salut Livia!

L: Mulțumim că ai acceptat să ne acorzi acest interviu pentru proiectul Cercetare. Producție. Dialog, pe care-l desfășurăm în 2020 și 2021. Pentru început, te-aș ruga să te prezinți pe scurt, dar nu chiar foarte pe scurt, și să ne povestești cum ai început să lucrezi în domeniul artei contemporane.

C: Da, sigur. Voi încerca să mă prezint pe scurt pentru că deja am povestit de atâtea ori că m-am plictisit și eu de poveste. Am absolvit un liceu cu profil real, matematică-fizică, în limba franceză și mă pregăteam psihologic să fac matematică. Totuși eram într-un grup de prietene care aveau veleități creative (una a dat la arhitectură, o alta la teatru) și astfel m-a apucat și pe mine microbul acesta al creativității. Intâi am început să fac fotografie într-un mod mai amator, dar totuși cu seriozitate. Făceam fotografii alb-negru și-mi creasem și un minilaborator în cămara din apartament, unde developam fotografiile și le puneam pe suport de hârtie, dar nu mai știu cum se cheamă, nu știu care e termenul. Toate acestea se întâmplau când deja îmi începusem studiile universitare de matematică. Apoi, printr-o nebunie a adolescenței târzii, adică pe la 20 de ani, că am fost mai lentă, am zis că eu vreau să fac artă într-un mod profesionist și să învăț mai multe în domeniul ăsta. Astfel, am renunțat la matematică și am aplicat la Universitatea de Arte, la secția foto-video, care era cumva destul de proaspăt înființată. Mi-am început studiile de artă în anul 2000, adică în perioada pre-Bologna, prin urmare am urmat cursurile 4 ani de zile. Întrucât la sfârșitul anului doi trebuia să ne alegem o specializare, m-am specializat pe video. După absolvire, am hotărât să fac un master în străinătate și am aplicat la Academia de Artă din Bergen (Norvegia) unde am stat 2 ani și am primit o diplomă de master. Ulterior, cumva în virtutea inerției, am rămas în domeniu pentru că îmi plăcea ceea ce făceam și încercam tot timpul să descopăr lucruri noi; de asemenea am încercat să lucrez cât mai bine pentru a reuși să trăiesc din treaba asta. În consecință, am aplicat în mai multe locuri; trebuie să spun că, în primii ani, susținerea a venit mai degrabă din afară.

L: La ce perioada te referi cand vorbești de primii ani?
C: Perioada 2005-2007. În timpul masterului am fost în vreo 3 rezidențe (vara, când nu aveam cursuri). Am avut în Belgrad, unde am trimis niște filme la un festival Alternative Film Video și obținut premiul I. Acesta consta într-o rezidență de o lună sau două, nu-mi mai amintesc. Apoi am aplicat la ceva care se numea Pepiniere pour Jeune Artiste, a unei organizații internaționale cu sediul în Franța și am mers în Portugalia vreo 2 luni. Aplicam tot timpul la programe de rezidență care erau subvenționate, fiind plătită să particip, mai degrabă decât să plătesc eu. Existau și astfel de programe, dar nu-mi permiteam, trebuia cumva să-mi câștig existența. Bine, când eram studentă am și lucrat, dar în timpul verii nu lucram.

L: În România ai fost de multe ori în rezidență?
C: În România am fost în rezidență la Iași, în 2014, la invitația tranzi.ro/ Iași. Mai târziu, prin 2018 sau 2019, am fost într-o rezidență la Cluj, împreuna cu Paula Duncă. Paula este e o coregrafă din București și am aplicat împreună în cadrul unui apel pentru rezidențe interdisciplinare. Am mai avut o rezidență la Sinaia, prin 2008 cred, unde ”mi-am rupt gâtul” și am stat cu guler cervical.

L: În acea perioadă a anilor 2000, cât de familiară erai cu scena de artă contemporană din România?
C: Să știi că eram destul de ignorantă în timpul facultății, nu prea îi știam. Adică îi știam doar așa, că m-am împrietenit cu niște oameni în facultate care acum au carieră și încă lucrează în domeniu. Îi cunosc fiindcă eram colegi de facultate, dar nu mă interesa foarte mult cine ce făcea…Mergeam la expoziții, dar rețineam doar câte un nume de curator…Abia după ce m-am întors din Norvegia am căscat mai mult ochii și am încercat să înțeleg cum funcționează scena, care sunt actorii principali din scenă și chestii de genul ăsta.

L: Ce nume de artiști/instituții îți erau cunoscute în perioada respectivă?
C: Păi lucrasem deja cu Alina Șerban, din facultate. Ea a organizat prima mea expoziție personală la Galeria 35 din București, o galerie dedicată exclusiv artiștilor până în 35 de ani. Prin ea am aflat de Anca Benera, de Irina Botea, care lucra cu Anca, de Anca Bănică. Știam de Matei Bejenaru…La nivel de instituții știam de CIAC-ul (Centrul Internațional de Artă Contemporană) din București și de Periferic-ul de la Iași, acestea fiind instituții promotoare ale artei contemporane; cam asta era miza principală atunci: popularizarea artei contemporane. Nu că acum ar fi prea populară, dar măcar e mai acceptată și probabil a crescut și publicul consumator de arta contemporană.

L: Ai vazut bienala Periferic în timpul facultății?
C: Am fost invitată chiar să particip în 2003. Matei îl invitase pe Ron Sluik, care era un artist/curator din Chișinău, pentru realizarea unui program video [în cadrul bienalei]. Și Ron fusese inițial prin București pe la Foto-Video și a avut o întâlnire cu studenții. Și el cumva, în perioada aia s-a și documentat, ne-a cerut și nouă filme și m-a remarcat, ca să zic așa, mi-a luat câteva filme și m-a invitat la Iași. Și în 2003 am venit vreo 3 zile la Iași, în timpul Perifericului. Momentul acela s-a nimerit să interacționeze foarte mult cu viața mea personală fiindcă era o perioadă în care mă îndrăgostisem pentru prima oară în viață și urma să mă căsătoresc cu logodnicul din Spania, care a venit cu mine la Iași atunci și, prin urmare am fost destul de ignorantă. Am vizitat împreună Baia Turcească, am văzut lucrări, ne-am întâlnit și cu Matei Bejenaru, am dat mâna, am interacționat cu voluntarii [dar cam atât îmi amintesc]. Pentru mine atunci, primordială era viața mea amoroasă și nu am dat foarte multă importanță [altor aspecte]. Retrospectiv privind, aș fi putut să profit mai mult de perioada aia și să fac network sau nu știu cum se numește chestia asta, dar sunt destul de ”varză” la chestiunea aceasta care privește oportunitățile în carieră. Dar da, știam de Periferic. Ni se vorbea și la cursuri despre asta.

L: Aș vrea să revenim un pic la momentul: tu îndrăgostită la Iași. Bănuiesc că ai fost mai degrabă atentă la oraș decât la bienală. Cum ți se părea Iașul în 2003 și cum ți se pare că a evoluat orașul, având în vedere că ai mai revenit încă de două ori la Iași de atunci?
C: În 2003 mi se părea că are un aer de Chișinău, nu știu de ce. Eu fusesem la Chișinău tot așa invitată de acest curator/artist Ron Sluik și fusesem de 2 ori. Când am ajuns în 2003, prima oară în Iasi, cu acest prieten al meu spaniol, mi s-a părut că avea un aer de târgușor liniștit, nu știu cum să spun. Și nu vreau să înțelegi în sensul peiorativ, dimpotrivă, că eu sunt formată să-mi placă orașele mici. Prefer un oraș micuț ca Bergen (unde am studiat în Norvegia) decât mari aglomerațiile urbane în genul Bucureștiului. Mi se părea că în lași, spre deosebire de București, încă nu apărusera anumite aspecte ale globalizarii…Bineînțeles, în 2014 (când am fost a doua oară la Iași) n-am mai observat chestia asta. […] Dar ceea ce mă interesează pe mine sunt cartierele… Pe acestea nu le vedeam diferite de București. Eu stau în Drumul Taberei, într-un cartier făcut în anii 1960 -1970 și nu știu, Nicolina sau alte cartiere de la voi mi se păreau la fel, nu vedeam o mare diferență. În 2003, fiind îndrăgostită am stat mai mult prin centru, n-am avut timp în 3 zile să vizitez nimic în afara programului făcut de organizatori.

L: Ai perceput vreo schimbare în scenă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană? Sau mai bine-zis, ție, ca artista, ți s-au modificat în vreun fel condițiile de muncă?
C: Clar, am simțit o schimbare, dar nu îmi dau seama dacă a fost din cauză că am intrat în uniune sau din cauză că, pur și simplu, m-am profesionalizat eu. Aderarea la UE în 2007 a coincis cu începutul carierei, cu începutul vieții mele profesionale: vorbește cu curatori, uită-te unde să aplici, vezi ce oportunități ai, etc. Înainte aveam și statutul acesta de studentă și prin urmare ai alte oportunități, alte burse unde poți aplica, alte chestii. Un aspect ce se leagă de schimbarea condițiilor după aderarea la U.E. este acela că în Norvegia am primit bursă de la statul norvegian dedicată țărilor din afara UE. Prin urmare, începând cu 2007, când am intrat în UE, n-aș mai fi putut să profit de această bursă și n-aș fi putut să-mi fac studiile în Norvegia pentru că este o țară extrem de scumpă și nu mi-aș fi permis în vecii vecilor, deci mi-a fost foarte bine înainte de 2007, n-am avut probleme. Și nici cu circulația. Pentru că făceam toată birocrația – era, și era foarte enervantă – puteai merge totuși. Știu că am mers o dată cu trenul în 2002, din București în Bergen, înainte de a mă duce la master fiindcă aveam ceva prieteni pe acolo și am mers cu 7 trenuri prin câte țări treci ca să ajungi în Norvegia: Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia. Și m-au controlat la fiecare graniță, mi-au pus ștampile la fiecare graniță, dar am ajuns, n-a fost problemă, n-am avut de suferit. Și apoi, iarăși, exista o mică diferență între mine și colegii mei de exemplu când făceam – în Norvegia aveam obișnuința asta să facem în fiecare an câte o excursie cu clasa, care era subvenționată tot de facultate și în afara Norvegiei, am mers în Paris și în Finlanda. Acolo era un pic diferit fiindcă toți colegii mei intrau fără nicio problemă și eu eram aceea care era un pic mai căutată, îmi luau pașaportul, așteptau un pic mai mult. Dar se rezolva. Nu era exagerat. Din punctul de vedere al carierei nu pot să compar pentru că până în 2007 am fost studentă, aveam un statut de ăsta de semi-profesionistă dar, ca scenă de artă contemporană, da, mi se pare că a început o mobilitate mult mai puternică după 2007. Mă uitam la ceilalți, unde plecau, pe unde aveau expoziții, erau mult mai puțini artiști români care aveau expoziții în afară în perioada aia și din 2007 s-a înmulțit numărul artiștilor care puteau să călătorească. În ceea ce privesc fondurile, nu prea știu cum era înainte: fonduri interne, sau mă rog fonduri folosite de artiștii noștri, români. Nu-mi dau seama dacă erau mai multe, mai puține. Știu că era SOROS-ul (CIAC-ul) și Perifericul. Acestea erau din studenție cumva vehiculate ca poli ai artei contemporane în perioada 2000-2004. Deci poate erau mai puțini artiști care profitau de ele, poate că erau un număr limitat de artiști. Acum fondurile sunt mai multe. Mi se pare că ne-am înmulțit acum.

L: Care crezi că este relația între mediul academic, scena independentă de artă și municipalități în general?
C: Să le iau pe rând: legătura între mediul artistic independent și mediul academic este clară. Academiile de artă au început să primească mult mai mulți studenți ca înainte. Ar trebui să existe mai mulți care să rămână în domeniu și care să nu profeseze în domenii limitrofe creației artistice independente, adică să nu între în industriile creative. Îți pot spune mai multe despre arta contemporană și mai puțin despre teatru sau altele. Din generația mea doar eu și cu altă colegă mai activăm pe scena de artă contemporană. Restul colegilor s-au reprofilat. […] Acum mi se pare că a crescut numărul absolvenților care sunt interesați să rămână în domeniu. Eu am un entuziasm foarte mare când văd expozițiile de final ale absolvenților, cât de mulți sunt și cât de bine lucrează, dar încerc să-mi imaginez câți rămân după și câți rezistă, nu știu care este exact termenul. […] E foarte dificil să răzbați după ce ieși din mediul academic. Profesorii nu s-au schimbat foarte mult, cumva sunt aceeași, și s-ar putea să fie și vina lor, pentru că absolvenții ies total dezinformați oarecum, adică nu știu la ce să se aștepte și după aia îi apucă o mare depresie când observă despre ce este vorba și renunță. S-ar putea să fie și din cauză că mediul academic nu-i pregătește suficient pe proaspeții absolvenți de realitățile profesiei și ale vieții. Clar există o legătură între ce se întâmplă în mediul academic și ce se întâmplă pe [scena] de artă independentă. Mi se pare că mediul academic cam ignoră această legătură, adică nu prea este interesat de ce fac absolvenții după ce termină. Focusul este mai mult pe ce trebuie să-i învețe să fie buni profesioniști, sau să le dea informații să fie buni profesioniști dar nu-i învață ce să facă cu informațiile acelea… mă refer la chestiunile practice legate de meseria noastră artist. Nu-i suficient să fii genial și deștept și bun, ci mai trebuie să ai și alte abilități ca să poți trăi din chestia asta. […] Doar faptul că știi să desenezi foarte bine, sau ești foarte talentat sau ai o altă calitate de aceasta creativă foarte bine dezvoltată și poți să ieși în evidență față de alții, nu este suficient să poți să și trăiești din chestia asta. Prin urmare, mulți se pierd. În legătură cu fondurile publice, evident că există o subfinanțare a culturii, asta nu este noutate, dar există totuși mai multe decât existau înainte. Mi se pare că primăriile sunt obligate, prin lege, ca un anumit procent din bugetul instituției să fie dat spre cultură. Mi se pare că este o chestie legală. Bineînțeles, dacă vor să dea mai mulți bani, cu atât mai bine, dar au un procent minim care trebuie orientat spre cultură și asta este o chestie faină și asta se întâmplă și în alte țări. Se poate face mai mult, dar acum că m-ai întrebat de alte țări, știu că în spațiul german există o lege care spune că, dacă de se construiește o clădire, indiferent dacă este din bani publici sau din bani privați, proprietarul sau cel care face clădirea este obligat să dea un procent fix din bugetul de producție al clădirii pentru artă în spațiul public. El a primit oportunitatea să construiască ceva în oraș și dă orașului înapoi o lucrare publică, o lucrare de artă în aer liber, cele mai multe ori. De obicei, este o lucrare permanentă și ei sunt obligați să o întrețină. Asta mi se pare o chestie foarte mișto pentru că mulți artiști din străinătate trăiesc din aceste comenzi realizate în urma unor concursuri. Nu-i un răspuns la întrebarea ta fiindcă acesta ar putea fi și un parteneriat public-privat, dar cumva [este despre] cum reacționează municipalitatea sau [cum poate] să oblige pe unii dintre membrii comunității să participe cu fonduri proprii în producția culturală locală. Nu [este vorba de] persoane individuale, ci despre firme, persoane juridice.

L: Hai să ne întoarcem la scena din Iași. Cum ai ajuns să intri în contact cu aceasta?
C: Aș putea să nominalizez din chestiile pe care le știu, cu ce-am rămas eu din aceste întâlniri multiple și de-a lungul timpului cu Iași, cu scena de artă din Iași. Voi face un mic timeline scurt. După Periferic, prin natura unei rezidente, l-am cunoscut pe Vlad Morariu, care încă nu se mutase în Londra. Vlad Morariu este acum profesor la o universitate din UK. Nu știu dacă este vorba despre o universitate de artă, dar oricum este în domeniul cultural, pe critică de artă, filozofie. Probabil mai mult pe partea de teorie pentru că el atunci cocheta și cu rolul de curator. Nu l-am mai urmărit, dar prin 2009 m-a invitat la o expoziție la Berlin. Acolo l-am cunoscut pe Dumitru Oboroc, pe Dima din Iași, pe care nu-l știam înainte. Tot în 2009 te-am cunoscut pe tine la Veneția; tot la Veneția l-am cunoscut mai bine la Alexandru Bounegru. […] Apoi, cel mai important contact cu scena din Iași l-am avut în 2014, când am fost invitată în rezidenta de voi. Pe Dan Acostioaiei și pe Florin Bobu îi știam dinainte; pe Dan de la diferite expoziții, iar pe Florin de la o expozitie din Germania. În 2014, prin voi, i-am cunoscut pe Andrei Timofte și pe Delia Bulgaru, pe Bogdan Armanu & Silvia Amancei, Mihai Vereștiuc. Știam de Daniela Palimariu și de Cristi Nae, Cătălin Gheorghe. Mai târziu am început să o urmăresc și pe Smaranda Ursuleanu; pe Andrei Nacu il stiu din Bucuresti, de la ceva expozitie de fotografie.

L: Care crezi că sunt cei mai vizibili artiști din Iasi?
C: Pai e destul de simplu. Matei Bejenaru, Dan Acostioaiei. Au început să se remarce Silvia și Bogdan. Liliana Basarab e un alt nume vehiculat. Internațional, din punctul meu de vedere, Matei și Dan sunt cei mai cunoscuți artiști. Dacă ne referim la curatori Livia Pancu, Cristi Nae și Cătălin Gheorghe. […] Eu vorbesc acum de vizibilitate, nu de preferințele mele personale.

L: Cum ai defini succesul din ipostaza de artist / artistă?
C: Pentru mine succesul e o chestie foarte pragmatică; înseamnă să poți să trăiești din asta. Să nu traiești de pe o zi pe alta. […] Nu cred că-ți poți permite să poți face vacanțe luxoase în Caraibe (sau unde se fac vacanțe luxoase), dar să nu ai probleme atât de mari încât să trăiești în precaritate. În general artiștii care o duc bine sunt cei care s-au organizat în asociații; sunt și practicieni și manageri. Există precaritate, mai ales în contextul subfinanțării culturii; oamenii din artă nu sunt la fel de bine plătiți ca cei din alte domenii, dar există și oameni care trăiesc din asta.

L: Aș vrea să discutăm un pic despre Baia Turcească din Iași. Există un proiect prin care Baia Turcească să devină Centrul Internațional de Artă Contemporană. Cunoști astfel de instituții în România sau în străinătate? Sunt ele importante pentru scena artistică din România?
C: Da, clar sunt importante. Mi se pare că proiectul aduce a Kunsthalle din zona germana. Îmi place mult că merge în direcția descentralizării la nivel național; mă întristează tare că singurul muzeu de artă contemporană e în București. […] Kunsthalle erau dedicate artei contemporane, cu mici excepții (o piesă de teatru mai deosebită, concerte de muzică). Activitatea principală se axa pe arta contemporană vizuală. De exemplu, dansul contemporan avea alta instituție. Ar fi o chestie foarte făină. Cred că pentru fiecare segment în parte din cultura independentă (teatru, muzică,dans, arte vizuale) ar fi bine să existe separate, mai multe instituții. Da. Toate sunt precare, dar să faci o instituție în care să le pui pe toate, nu cred că le vor face mai puternice; dimpotrivă, se vor lupta pe aceeași bucată. Dacă ar putea să se dezvolte separat, ar deveni mult mai puternice, ajutând și la profesionalizarea domeniilor.

L: Cum crezi că ar trebui să arate echipa unei astfel de instituții?
C: Pai pragmatic vorbind, trebuie să existe curatori, cercetători. Pe partea executivă, trebuie să fie câteva persoane competente care să înțeleagă domeniul. Evident, trebuie să existe o echipă de tehnicieni, remunerată corect. Eu nu văd acest demers unul interdisciplinar; știu că sună ciudat având în vedere că sunt destul de deschisă spre orice demersuri care să conducă la asocieri diferite; din punctul acesta de vedere, al instituțiilor de stat, cred că fiecare trebuie să fie puternic în domeniul lor și să colaboreze între ele; cred că solidaritatea trebuie construită la nivel ideologic și conceptual, nu neapărat instituțional. […] Cred că o construcție interdisciplinară ar crea frustrări în toate domeniile. Dacă directorul e de la arte, vor fi suspiciuni că trage mai mult pentru „ai lui”.

L: Dacă ar fi sub conducerea directă a primăriei, ar fi bine?
C: Nu știu ce să zic, s-ar risca foarte mult politizarea instituției; dacă se schimbă partidul de la putere, se schimba și directorul. […] Evident că primăria ar trebui să aibă un cuvânt de spus în alegerea conducerii unei asemenea instituții, dat fiind faptul că este principalul finanțator; dar nu 100%. Probabil soluția este un continuu dialog între primărie și scena locală de artă. […]

L: Care sunt principalele nevoi pe care o asemenea instituție ar trebui să le adreseze?
C: O să le menționez aleatoriu, nu ierarhic. Încurajarea artiștilor locali. Asumarea unui rol de instituție modernă, adică să-și asume riscuri și să prezentate lucruri care sunt mai neconvenționale. Să fie bugetată corect și să se creeze în locuri de muncă în domeniul cultural. Să reușească să educe publicul; să existe o campanie de atragere a publicului către zona artei contemporane. Să existe parteneriate cu instituțiile de învățământ preuniversitar. Trebuie să existe un proces de maximizare a interesului publicului către această zonă.

L: Ce actori din scena de arta locală din iași sunt cunoscuți la București?
C: De la București se vede Centrul de Fotografie Contemporană coordonat de Matei Bejenaru. Se vede tranzit.ro/Iasi; […] se stie de bienala curatoriata de Cristi Nae de acum câțiva ani. Eu mai știu de galeria apARTe; îmi place mai mult decat galeria universității din București. Știu de existența unor galerii private, dar care nu s-au remarcat încă. Lumea încă plange lipsa Perifericului; Periferic a bătut tot; e un glob strălucitor deasupra istoriei artei contemporane românești!

L: Mulțumim mult Cristina!
C: Cu plăcere!

Livia Pancu: Hello Cristina!
Cristina David: Hi Livia!

L: Thank you for agreeing to this interview. For starters I would like you to introduce yourself briefly, but not very briefly, and tell us how you started working in contemporary art.
C: Gladly. I’ll try to introduce myself briefly because I’ve already told the story so many times that I’m bored with it myself. I graduated highschool from a math-physics section with instruction in French and I was psychologically preparing myself to pursue a career in mathematics. The thing was that I was in a group of friends who had creative inclinations (one of them went to study architecture, another went to study theatre) and so I got “infected” with the creative bug too. At first I started to do photography on my own, in a more amateurish way, but still pretty seriously. I was taking black and white photographs and I had also created a mini-lab in the storeroom of my apartment where I developed the photographs and put them on a paper stand (I don’t remember the technical name for that thing). All this was happening when I had already started my studies in mathematics. And then, in the madness of my late teens (i.e. around the age of 20 because I was a little bit slow) I decided that I wanted to do art in a professional way and learn more about this field. So I dropped out of mathematics and I enrolled in Art School, at the photo-video department, which was, at that time, relatively newly established. I started my art studies in 2000, in the pre-Bologna system, so I did a four year program. Given that at the end of the second year we had to choose a major, I specialized in video. After graduation, I decided to do a master program abroad, so I applied to the art academy in Bergen (Norway) where I studied for 2 years and received a M.A. degree. Later on, somehow by virtue of inertia, I remained in the field because I liked what I was doing and I tried to work as well as I could in order to make a living out of it. Consequently, I started to apply [for grants, residencies and so on] in several places. I have to say that in the early years the support came primarily from abroad.

L: Which period are you referring to when you talk about the “early years”?
C: Late noughties. During my M.A. I was in about three residences (in the summer when there were no classes). For example, I sent some works at a festival in Belgrade called Alternative Film Video and won the first prize which consisted of, among other things, a two months residency; or one month, i don’t remember exactly. Next, I applied to something called Pepiniere pour Jeune Artiste, organised by an international organisation based in France, and went to Portugal for about 2 months. In order to earn a living, I used to apply all the time to residency programs that were subsidized, i.e. being paid to participate, rather than paying myself, because there were such programs, but I couldn’t afford those. Also I worked during the academic year, but never in the summers.

L: Did you have many residencies in Romania?
C: I was in a residency in Iasi, in 2014, at the invitation of tranzi.ro/Iasi. Later on, in 2018 or 2019, I was in a residency in Cluj with Paul Dunca. Paula is a choreographer from Bucharest and we applied together in a call for interdisciplinary residencies. Also I was in a residency in Sinaia, in 2008 I think, where I broke my neck and I had to wear a cervical collar.

L: During the 2000s, how familiar were you with the contemporary art scene in Romania?
C: I must say that, during my studies, I was pretty ignorant of the art scene; I wasn’t very familiar with it. […] I mean I was going to exhibitions and stuff like that, but I didn’t take notice of particular names, apart from an artist/curator here and there. It was only after I came back from Norway that I became more inquisitive about the art scene and tried to understand how it works, who are the main players etc.

L: What names of artists/institutions were familiar to you at the time?
C: Well, I knew Alina Serban with whom I worked with since college. She organized my first solo exhibition at Gallery 35 in Bucharest, which was a gallery dedicated exclusively to artists under 35. Through her I met Anca Benera, Irina Botea, who worked with Anca, and Anca Bănică. I also knew of Matei Bejenaru. If we’re talking about institutions, I knew about CIAC (from Bucharest) and Periferic festival (in Iasi) as institutions promoting contemporary art; back then, this was the main stake, the popularization of contemporary art. Not that today is extremely popular, but at least it’s more accepted and probably there’s a bigger audience.

L: Did you have the opportunity to see the Periferic bienal during your studies?
C: Actually, I was invited to participate in 2003. Matei had invited Ron Sluik, who was an artist/curator from Chisinau, to make a video programme for the biennial. Ron had previously been in Bucharest at the Foto-Video departement for a meeting with students. During his stay in Bucharest he did some research, asked us to show him our works and eventually invited me to Iasi after seeing some of my videos. So, in 2003 I came to Iasi for about 3 days during the Periferic bienal. That moment happened to coincide with some very important things happening in my personal life at that time; I had fallen in love for the first time in my life and I was going to marry my Spanish fiancé, who came with me to Iasi; therefore I was quite ignorant of what was happening around me. We visited the Turkish Bath together, we saw the art installations, we met with Matei, we shook hands [with different people], we interacted with volunteers, but that’s about all I remember. For me at that time my love life was paramount and I didn’t give much importance [to other aspects]. In retrospect, I could have taken more advantage of that visit in Iasi and done some networking, but I’m pretty lousy at that, to be honest. But yeah, I knew about Periferic. It was a subject discussed with our teachers during classes.

L: I’d like to go back a bit to the moment of you being in love and visiting Iasi. I guess you paid more attention to the city than to the biennial. How did Iasi seem to you in 2003 and how has the city evolved, given that you have been to Iași twice afterwards?
C: I don’t know why, but in 2003, Iasi gave me Chisinau [Kishinev] vibes; I had visited Chisinau twice before, also at Ron’s invitation. In 2003, when I came to Iasi for the first time, with this spanish lover of mine, it gave me the impression of a small little burg. And I don’t mean that in a pejorative sense; on the contrary, I am shaped to like small towns. I very much prefer a small town like Bergen (where I studied in Norway) to big urban agglomerations like Bucharest. It seemed to me that in lasi, unlike Bucharest, certain aspects of globalization had not yet appeared…Of course, in 2014 (when I visited Iasi for the second time) I didn’t notice this anymore. […] But what interests me the most are the neighbourhoods; and in this aspect I don’t think there are major differences between Iasi and Bucharest. In Bucharest I live in a neighborhood built in the ‘60-’70s, called Drumul Taberei, which is not all that different from Nicolina, for example, or other Iasi neighborhoods. In 2003 I didn’t really have the opportunity to get out of the city centre and visit the neighborhoods.

L: Did you perceive any change in the independent art scene with Romania’s accession to the European Union? Or have your working conditions changed in any way as an artist?
C: Clearly, I felt a change, but I can’t tell if it was because we joined the Union or because simply I started to do art in a more professional way. The accession to the EU in 2007 coincided with the start of my professional life: I had to weigh my opportunities, talk to curators, see where I could apply etc. When you’re a student you have a little bit more opportunities. One aspect that relates to the change of conditions after joining the EU is that of my studies in Norway; I was able to study there because I received a scholarship from the Norwegian government intended for students from non-EU countries. So, after 2007 I would not have been able to take advantage of this scholarship and I would not have been able to do my studies in Norway, because it is an extremely expensive country and I would not have been able to afford it. So yeah, I was doing very well before 2007, I didn’t really have any problems apart from some manageable traveling inconveniences. […] From a career point of view I can’t really compare the two periods, because before 2007 i was a student, i had this semi-professional status students usually have. But I can say that I have noticed an increase in the mobility of artists after 2007; more and more Romanian artists started to have exhibitions abroad. I’m not very familiar with the issue of funding before 2007; I don’t know how much easier it was or wasn’t to access funds before EU accession. It seems to me that there are more funding opportunities today, and also more artists.

L: What do you think is the relationship between academia, the independent art scene and municipalities?
C: Let me take them one by one: the relation between the independent art scene and academia is pretty clear. Art schools have started to take in far more students than before. There should be more students who stay in the art field after graduation and don’t go into fields bordering on independent artistic creation, i.e. the creative industries. Of my generation only myself and another colleague are still active in the contemporary art scene. The rest of my colleagues have reconverted. […] At present it seems to me that the number of graduates who are interested in staying in the field has increased. I now get so excited when I see the final exhibitions of graduates, but I also try to imagine how many of them will continue to work in contemporary art afterwards, or how much time they will survive in the scene. […] It’s very difficult to make a breakthrough after leaving art school.The professors haven’t changed very much, they are pretty much the same and it might be their fault too, because graduates come out totally misinformed and pretty unprepared to face the realities of art life. They don’t know what to expect and then they get really depressed when they see what it’s all about and eventually they give up. Clearly there is a connection between what is happening in academia and what is happening in the independent art [scene]. It seems to me that academia kind of ignores this connection, i.e. there’s no real interest in what students do after they graduate. I think they focus too much on giving students theoretical information, but they neglect to teach them how to practically apply that information. If you can draw really well, or you’re really talented, or you have some other really well-developed and cool creative quality that is setting you apart from others, it’s not enough to be able to make a living out of it; therefore, many get lost. Regarding public funding and municipalities I think it’s rather obvious that the cultural sector is underfunded, everybody knows that; that being said I do believe there is more public funding for independent art than before. If I’m not mistaken, the local authorities are compelled by law to allocate part of the budget [to the cultural sector]. Of course more can be done. For example, I know that in some countries there are laws that say that if a building is built, whether with public or private money, the owner is required to give a fixed percentage of the construction budget for art in the public space. The owner got the opportunity to build something in the city and give the city back a public artwork. It’s usually a permanent outdoor artwork. I think this is really cool because a lot of artists make a living out of this stuff. I know this is not really answering your question, but I think it is a way in which municipalities can support the cultural sector.

L: Let’s go back to the Iasi art scene. How did you come into contact with it?
C: After Periferic, I met Vlad Morariu, who had not yet moved to London. He is now in academia, I don’t know for sure where, but I know he is interested in art criticism, philosophy and stuff like that. Anyway, in 2009 he invited me to an exhibition in Berlin, where I met Dumitru Oboroc (Dima) from Iași. Also that year I met you at the Venice Biennale; also in Venice I got to know Alexandru Bounegru better. […] The richest experience I had with the Iași independent art scene in Iași was in 2014, when I was invited in a residency by you guys. I already knew Dan Acostioaiei and Florin Bobu before 2014; Dan from various exhibitions and Florin from an exhibition in Germany. In 2014, through you guys, I met Andrei Timofte, Delia Bulgaru, Bogdan Armanu & Silvia Amancei, Mihai Verestiuc. I knew of Daniela Palimariu, Cristi Nae, Cătălin Gheorghe. Later I started to follow Smaranda Ursuleanu; I knew Andrei Nacu from Bucharest, from some photography exhibition.

L: Who do you think are the most visible artists in\from Iasi?
C: Well, it’s pretty simple. Matei Bejenaru, Dan Acostioaiei. Silvia and Bogdan are also starting to stand out. Liliana Basarab is another name that’s being bandied about. Internationally, from my point of view, Matei and Dan are the best known artists. If we’re talking about curators, Livia Pancu, Cristi Nae and Cătălin Gheorghe. […] I’m talking about visibility now, not my personal preferences.

L: How would you define success as an artist?
C: For me success is a very pragmatic thing; it means being able to make a living from it and avoid living off crumbs. […] [As an artist] I don’t think one can afford to take luxurious holidays in the Caribbean (or wherever one may allow oneself to have luxury holidays nowadays). Generally the artists who are well off are those who manage to have organised themselves into associations; they are concurrently artists and also managers . But the overall feeling is that there is a lot of precarity, especially given the perpetual underfunding of culture. Still, I say again: there are people who can make a living from it.

L: I’d like to talk a bit about the Turkish Bath in Iasi. There is a project to turn this space into an International Centre for Contemporary Art. Do you know of such institutions in Romania or abroad? Are they important for the art scene in Romania?
C: Yes, clearly they are important. It seems to me that the project resembles the Kunsthalle model. I really like this decentralization thing a lot; it makes me very sad that there is only one contemporary art museum in this country […] With few exceptions (a special theatre play, music concerts), Kunsthalle are mainly dedicated to contemporary art. For example, contemporary dance had another institution. I think that each segment of independent culture (theatre, music, dance, visual arts) should have separate institutions. That’s because they’re all precarious; I don’t think it will make them stronger if you incorporate them all into one institution. On the contrary, they’ll fight over the same piece. If they could develop separately, they would become much stronger, helping to professionalise the fields as well.

L: What do you think the team of such an institution should look like?
C: Well, pragmatically there must be curators, researchers. In the executive structure there must be some competent people who have a good understanding of the field. Obviously there must be a team of technicians, properly remunerated. I don’t see this as an interdisciplinary endeavour; I know it sounds strange as I’m quite open to joint ventures; from this point of view of public institutions I think each one should be strong in its om field and collaborate with each other; I think solidarity should be built at a ideological level, not necessarily at institutional one. […] I think an interdisciplinary approach would create frustration in all areas. If for example, the director is from a certain field (visual arts, theatre, music etc.) there will be suspicions that he is doing more for “his own people”.

L: Do you think it would be better if this new institution were under the direct management of the municipality?
C: I don’t know what to say, there would be a great risk of politicising the institution; if the party in power changes, so does the director. […] Obviously the city should have a say in managing this institution, but not total control. Probably the solution is a continuous dialogue between the city and the local art scene. […]

L: What are the main concerns that such an institution should address?
C: I’ll list them randomly, not hierarchically. Encouraging local artists. Assuming a role of a modern institution, i.e. taking risks and presenting things that are more unconventional. The creation of jobs in the cultural sector. Establishing strong links with schools in order to attract young people to this area, and more generally popularizing contemporary art among the general public.

L: Who are the main actors from the Iași art scene that are more visible from Bucharest?
C: From Bucharest, I think that one can see very well C_F_C, coordinated by Matei Bejenaru, tranzit.ro/ Iasi and also everybody knows about the Venice Biennial, Romanian Pavilion curated by Cristian Nae, couple of years ago. I should also mention apARTe gallery, the Art University gallery. I like it much more than the one in Bucharest. I also know about a few commercial galleries. I must mention that everybody is still mourning the disappearance of the Periferic Biennial. Periferic was the best! It is like a shining globe over the history of the Romanian contemporary art!

L: Thanks a lot, Cristina!
C: My pleasure!

Practica artistică a Cristinei David folosește fotografia și videoul ca principale mijloace de expresie pentru a documenta viziunea personală și neobișnuită a artistei asupra lumii, a ei însăși și a trecerii timpului. Proiectele ei aduc în atenție des texte, performance, obiecte și instalații într-un spirit ludic și ironic, într-o cheie conceptuală. Cu un master la Academia de artă din Bergen, Norvegia, Cristina David a participat la mai multe rezidențe artistice: în Paris,Franța (2020) la invitația Institutului cultural român; Seydisfjordur, Islanda (2015) la invitația tranzit.ro/Iași; Viena, Austria (2014) la invitația Kulturkontakt; Santa Monica, California (2012) la invitația asociației 18 art street; Bratislava, Slovacia (2011) la invitația galeriei HIT etc. Lucrările sale au fost arătate în expoziții în spații precum Kunsthalle Winterthur, Muzeul național de artă contemporană al României, galeria de artă a universității Irvine din California, galeria Futura din Praga, Shedhalle Zurich, bienala de artă contemporană Manifesta8, Muzeul de artă contemporană din Helsinki.

Cristina David’s artistic practice employs photography and video as main means of expression and documenting the artist’s personal and peculiar view on the world, herself and the passing of time. Her projects bring forth more than often text, performance, objects and installations with a playful and ironic, overall conceptual twist. With a MFA from the Art Academy Of Bergen, Norway, Cristina David was engaged in various artistic residencies: in Paris, France (2020) at the invitation of Romanian Cultural Institute, Seydisfjordur, Iceland (2015),at the invitation of tranzit.ro/Iași, Vienna, Austria (2014) at the invitation of Kulturkontakt, Santa Monica, California (2012) at the invitation of 18 Art Street Association, Bratislava, Slovakia (2011) at the invitation of HIT gallery etc. Her works have been shown in exhibitions at Kunsthalle Winterthur (2015), The National Museum of Contemporary Art (Bucharest, 2014 and 2013), The University of California Irvine University Art Gallery/Room (Los Angeles, 2013), Futura Gallery (Prague, 2013), Shedhalle (Zurich, 2011), in Manifesta8 (Murcia, Cartagena, 2010), Museum of Contemporary Art of Finland (Helsinki, 2006).