Livia: Hi Diana. First of all I would like to ask you to tell us a few words about yourself.
Diana: I’m Diana Marincu. I am the artistic director of the Art Encounters Foundation in Timișoara. I am a curator and have worked in various contexts and institutions. I studied in Timisoara and Bucharest, initially fine arts, then art history. Before coming to Timisoara I worked in Cluj at Plan B Foundation and at the Paintbrush Factory on individual and joint projects, in a completely independent-horizontal and communitarian structure. I have also collaborated with the Museum of Contemporary Art in Bucharest and with various other galleries and art spaces in Romania; I have travelled quite a lot, I spent a few years in Bucharest, then in Cluj, then I came back to Timisoara.

L: Can you tell us when all these things were happening?
D: I moved to Bucharest in 2008 when I started my M.A. in Arts History, andI stayed there until 2011. After that I moved to Cluj where I worked until 2018. In 2017 I worked, together with Ami Barak, on that year’s edition of the Art Encounters biennial, and that was the moment when I got to know the foundation’s team better and the way they work. After that moment, the foundation decided to create a permanent program of exhibitions and events, which would take place between biennials and would not be a one-off project of the foundation; it was a moment in which the team and the mission of the foundation were reconfigured; it became much more engaged with the public and with the Romanian artists and so I came to Timisoara in 2018 for this ongoing program and with the enthusiasm to create something more consistent.

L: You’ve experienced the biennial from different positions over the years: as an outsider (when you were in Cluj), then as a curator and now as an organiser.
D: Exactly.

L: Are there any major differences between these experiences?

D: Yes there are. In 2015, at the first edition of the biennial, I was not very involved; I was a little involved in Plan B’s participation in the biennial, in a separate section dedicated to Romanian galleries; I didn’t went to the opening either, because at that time I was writing my Phd; so it was rather a contact from a distance. At the 2017 edition, when we worked with Ami Barak, we set out to do a lot of things. For example, It seemed to us that the platform that was originally dedicated to galleries should be dedicated to independent art spaces, to recognise their essential contribution to the formation of the artistic scene. We very much wanted to cover as wide an area of the Romanian art scene as possible, including very young artists. We wanted to pay close attention to these new artists because we believed it is difficult for a young artist to come after successful artists, who are now in their 40s so we focused quite a lot on them and did quite a lot of research visits around the country. That process was very pleasant because we went to Iași, Tg. Mures, Sf. Gheorghe, Cluj, Arad; this process was part of our curatorial vision, but was also embraced by the foundation. The 2019 edition was a completely different experience; we worked with two curators at the biennial, who did not focus too much in incorporating our previous experience or the things we did at the previous edition. They conceived the edition they curated as if it would be the first one given the fact that they really wanted to bring it to a different level that would correspond in their view with the level of a biennial. This has had some pretty harsh repercussions on the internal structure of the foundation, [but it also taught me that] from my current position I need to be much more careful about the relationship with the team, about the loyalties that are being created, and that I shouldn’t try to prove something.

L: I can’t really figure out what exactly they wanted to prove with this edition. Maybe they wanted to make the biennial relevant on the international art scene?
D: Undeniably, it was a successful edition. It was an edition that managed to bring together some very important international artists, but on the other hand the method that led to this very good result was not one that I would like to reproduce. So, in a way, it helped me realize certain mistakes that I made and that’s why, coming back to your question about the three situations in which I found myself in relation to the biennial, I think that each experience taught me something about how I should conduct my work.

L: How was the Timișoara art scene in 2008, when you moved to Bucharest?
D: I was recently asked the same question (she laughs). In 2008 Timisoara was quite self-sufficient in its attitude; there were very few initiatives coming from young artists and people were rather leaving the local scene. Sure there was the Simultan festival, there was the h.arta group (among the few interesting things). There wasn’t much to make you stay; and from a distance I looked rather admiringly at Cluj and when I got there I thought it was a working model, but even that model has since crumbled, showing its limitations. Now, the good thing about Timisoara is that, although not much is necessarily moving at the level of public institutions (the art museum is a museum like any other; it doesn’t have a distinct or important position) other things have appeared: in 2015 Art Encounters, in 2016 Betta Architecture Biennale, the Simultan festival has developed a lot; Kunsthalle Bega, which before that was Calina Gallery, with a very interesting program; Jecza Gallery, Traide Foundation, Contrasens Association. Apart from these, now there are more artist-run spaces like Lapsus or Indecis; that’s what the art scene in Timisoara lacked. When I saw in Cluj how many things can be done from these individual and independent initiatives, I was a bit envious. And maybe it was just a phase; probably every city has more effervescent and more dormant moments, depending on the context.

L: How was the Timișoara art scene in 2008, when you moved to Bucharest?
D: I was recently asked the same question (she laughs). In 2008 Timisoara was quite self-sufficient in its attitude; there were very few initiatives coming from young artists and people were rather leaving the local scene. Sure there was the Simultan festival, there was the h.arta group (among the few interesting things). There wasn’t much to make you stay; and from a distance I looked rather admiringly at Cluj and when I got there I thought it was a working model, but even that model has since crumbled, showing its limitations. Now, the good thing about Timisoara is that, although not much is necessarily moving at the level of public institutions (the art museum is a museum like any other; it doesn’t have a distinct or important position) other things have appeared: in 2015 Art Encounters, in 2016 Betta Architecture Biennale, the Simultan festival has developed a lot; Kunsthalle Bega, which before that was Calina Gallery, with a very interesting program; Jecza Gallery, Traide Foundation, Contrasens Association. Apart from these, now there are more artist-run spaces like Lapsus or Indecis; that’s what the art scene in Timisoara lacked. When I saw in Cluj how many things can be done from these individual and independent initiatives, I was a bit envious. And maybe it was just a phase; probably every city has more effervescent and more dormant moments, depending on the context.

L: What is the relation between the art scene, academia and the municipality in Timișoara? Because in Iasi and Cluj this relation played quite an important role.
D: In Cluj it was a classic story; initially the Paintbrush Factory had no funding from the local authorities and it was only after it became a bit famous it started getting public funding. So nobody took any risks from the beginning, so to speak. In Timisoara there are many initiatives that rely on public funding, but this funding is not enough; you’re always struggling with payment delays and with budgets that are way too small; you apply with a certain budget, you receive a quarter of that budget, but it is expected from you to implement a project. However I don’t really have anything to say against the local authorities in this aspect. For example, the biennial was supported by the city from the beginning and perhaps it would not have been possible to do it at this level without public support. We are trying to keep the balance between public and private funding. […] The fact that you have this kind of public support, makes you more accountable; it makes you look carefully at what you’re giving back to the city.

L: Speaking of which, do you think that the biennial has influenced in any way the knowledge about contemporary art among the general public?
D: I would say that it has, but it’s hard to measure that. You can measure the number of visitors and assume a certain impact, but there are no units of measurement for the impact. I noticed that there were a lot of new people coming, very interested people, asking a lot of questions. This made me happy. I think things are starting to look up, but at the same time the art scene should be more open to the public. We mustn’t be arrogant, i.e. we shouldn’t do art only for the people who “appreciate” art. It’s a considerable effort to think of all the ways you can mediate a project for the public, how to make it accessible without damaging its complexity.

L: How big is the team you work with?
D: The core team has six people, but every time we get closer to the biennial it grows. During the biennial there is a much bigger team, but for the permanent programme six people are enough, even though a lot of work goes into each project every day. We have a core budget, so to speak, from private sources, more precisely from Ovidiu Șandor’s contribution, which covers salary, administrative and other space-related expenses, and for each programme we have to find solutions from non-reimbursable funding or other private sponsorships.

L: I would like to discuss the position of cultural manager vs curator because they are intertwined. I find myself very often more in the manager position and less in the curator position.
D: I guess we have to juggle…I can’t say I haven’t learned a lot from writing projects or managing productions… Yes, ideally you should be able to focus on the things that give you the most enjoyment, which in our case would be curating, but sometimes you have no choice. Looking back, the fact that I’ve done so many other things that aren’t part of my job description has also helped me; I’ve learned a lot about the other cogs that need to turn in a project.

L: What was your first contact with the Iasi contemporary art scene?
D: Very difficult question. I can’t pinpoint the exact moment, but certainly what I first heard was related to the Periferic biennial. I didn’t attend any of the biennials. I have rather a personal memory of Iași and I have always liked Iași, even before I discovered the art scene. I visited Iași in the eleventh grade for a school contest. […] After that I tried to follow what was going on and to get to Iași when I could. […] I never understood why it didn’t stay in the final competition for the title of European Capital of Culture; it seemed to me that it was a city that could have won; it seemed to me that it had all the possible assets and I didn’t understand why it couldn’t show this to others. Later, when I did the research for the 2017 biennial, I met many interesting artists from Iasi. This somehow made me understand even better the local art scene. Also, I don’t think there are enough curators coming to Iasi…Do you remember that one of the few curators who did a tour in Romania, Caroline Dumalin, was in Cluj, Timișoara, Bucharest, Iași? I thought it was extraordinary. Very few people do that. And I don’t know why. Why do people have this feeling that Iasi is so far away? Why would it be far away?! I don’t know (she laughs). I’ve never been biased in relation to the national art scene, perhaps because I’ve moved a lot and I lived in different places.

L: The problem is that most of the time these people only have 3 days for a research trip….
D: That’s true, but on the other hand, who is making us work at this pace and take only 3 days of research for such a big country? It also has to do with this stupid system in which things are done in this fast tempo […] I hope these things will change, given the context we are in now. In art I find it absolutely necessary to take a break from time to time.

L: Somehow, at the moment, the cultural workers are close to exhaustion. We’re probably working harder than before…
D: I think we’re also getting a lot more stirred up because a lot of things aren’t so visible anymore. I have been working a lot this year on scenarios, alternatives and funding applications. You don’t even know what you can rely on, so you try everything and look for all possible solutions. Precisely because everything is so unpredictable, you create a thousand scenarios and try to put them all together to be prepared in case something happens.

L: How do you see the evolution of contemporary art institutions in Romania?
D: I think what is most shocking for me, and Alina Serban noted this also in a recent interview, is related to our short memory. For example some things that were happening 10 years ago that nobody talks about today. This worries me a lot and actually shows me that living from project to project precludes you to project on a long term. It probably also comes from the fact that there are not enough writings about the Romanian art scene, but it’s sad that the landmarks are changing and nobody remembers them anymore. Ileana Pintilie said after the Zona festival experience that whatever you are trying to build, you always feel that you have to start from scratch. That seems to me a big problem of the art scene. Of course, over the years there have been many changes for the better, for example the diversity of platforms that gives young artists more opportunities than 15 years ago. We also need to see where these changes lead us. Even though you seem to have much more diversity, you actually find yourself in the same logic of short projects, very short deadlines, under pressure to prove something quickly, and then the stillness settles in [again]. Perhaps a little in-depth mapping of the initiatives that have made a difference in the art scene over the last 20 years would be necessary; they are being done, but they are being done fragmentarily. I think what’s still missing is some kind of support structure; we don’t have to agree on everything, but at least there should be more communication and mutual support.

L: We talked before the beginning of the interview about the municipality’s initiative related to the International Centre of Contemporary Art “The Turkish Bath”. What do you think are the main aspects that the local authorities should take into account in order for a project of such a scale to have relevance on the national and international art scene?
D: It’s important to remember that the municipality should not interfere in the artistic vision of the future institution. In other words, to each his own. I don’t know if an institution should be created according to some priorities identified by the City Hall. I think these priorities can be very easily identified through dialogue with the most important cultural actors in the city. Speaking of “always starting from scratch”, I think we simply need to see where we are and what has been done so far. It’s not like the institution is being built on nothing. It’s being built on several legacies (Periferic, Tranzit) etc.) and on a lot of other things that have already been done. Let’s see from this point onward what else would need to be done. That would be my approach. It’s very good that you want to build an institution, but that institution must have a clear mission. We need to be very clear why and for whom we are creating this institution. I’m quite skeptical when it comes to local authorities’s know-how regarding contemporary art.

L: Well, they had enough experience to turn to the independent scene when they needed content for the application. It means they know their way around. The independent art scene looks to this future institution as a possible partner; our interest is that this institution is strong and competent in its field.
D: I hope this happens and the institution becomes a partner for you. Speaking of partnerships that exist between institutions (I even applied to a project with this, but it didn’t work out), I was proposing a rethinking of partnerships and co-productions, based on other criteria…You know how it usually is, big institutions are collaborating with other big institutions and small institutions with other small institutions. I was proposing some kind of collaborations that go a bit beyond the capacity and structure of a certain institution. In fact, here I think it would be an interesting area to explore in Romania: how to create projects without necessarily taking into account the size and budget of an institution. A small institution can contribute with knowledge that others don’t have, and a bigger institution with a bigger budget. I think that these kinds of collaborations would make us stronger and would prevent future rifts. On the other hand, there are some interesting examples that could be some benchmarks for the civic-public partnership. There is POGON – Zagreb Centre for Independent Culture and Youth, an institution born out of pressure from the independent cultural scene and which has a mixed management, where representatives of political power are alongside the initiators of this project. Another interesting example is Jadro in Macedonia, a platform of cultural organisations that tries to have an impact on public policies and to function as a hybrid between these two sectors – civil society and public authorities.

L: When you think of the contemporary art scene in Iasi, what names of cultural actors (cultural workers, institutions) come to mind?
D: I think I’ll have a pretty predictable answer (she laughs). Matei Bejenaru, Cristi Nae, Cătălin Gheorghe, Anticamera, Silvia Amancei & Bogdan Armanu, Andreea Cioara, Livia Pancu & Florin Bobu, Delia Bulgaru, Dan Acostioaei. […]

L: I loved it, we were very excited. […] I liked that the young artists I met had something much fresher and were not fascinated by models or recipes for success; I liked that very much. They were as they should be: experimenting, doing their thing, not getting excited about curators coming to see them. I have witnessed situations like this over time, when a curator came, you had to give everything, to put yourself on a platter; in Iasi I did not have this feeling. It seemed to me a matter of emancipation. Everyone was very open to talk to us, but without any desperation. And that’s really cool. In other areas, I noticed a desperation among young artists to be discovered and to succeed. I think you deserve some credit for setting different models. I think your work has a very strong impact on young artists; they see other ways of how you can act as an artist; how to build your artistic practice; how to think about art.

L: Thanks a lot, Diana!
D: You’re welcome!

Livia: Bună Diana. Pentru început te-aș ruga să ne spui câteva cuvinte despre tine.
Diana: Sunt Diana Marincu, director artistic al Fundației Art Encounters din Timișoara, curatoare Am lucrat în diverse contexte și instituții de-a lungul timpului. Am studiat la Timișoara și la București, inițial arte plastice, apoi istoria artei. Înainte să ajung la Timișoara, am lucrat la Fundația Plan B din Cluj și la Fabrica de Pensule în cadrul unor proiecte individuale și comune, într-o structură complet independentă-orizontală și comunitară. Am mai dezvoltat proiecte la Muzeul de Artă Contemporană din București și împreună cu diverse alte galerii și spații de artă din România; am călătorit destul de mult, am stat câţiva ani la București, după care la Cluj, iar apoi, în mod circular, am revenit la Timișoara.

L: Poți să ne spui cam în ce perioadă ai lucrat la Plan B în Cluj sau în ce perioadă ai activat în București?
D: La București m-am mutat atunci când am început masteratul în istoria artei, adică în 2008 și am stat acolo până în 2011, după care m-am mutat la Cluj, iar din 2012 până în 2018 am lucrat la Cluj. În 2017, am lucrat împreună cu Ami Barak, la ediția din acel an a bienalei Art Encounters, acela fiind și momentul în care am cunoscut mai bine echipa fundației și felul în care lucrează. După acel moment, fundația a decis să creeze și un program permanent de expoziții și evenimente, care să se desfășoare între bienale, astfel încât să nu fie un proiect singular al fundației; a fost momentul în care s-a reconfigurat echipa și misiunea fundației care a devenit mult mai angajată în contactul permanent cu publicul și cu artiștii din România și astfel am venit la Timișoara în 2018, pentru acest program permanent și cu entuziasmul de a crea ceva mai consecvent.

L: Tu ai văzut bienala din mai multe ipostaze: din afara ei (când erai în Cluj), apoi din postura de curator și acum ești organizator.
D: Exact.

L: Există vreo diferență majoră între aceste trei ipostaze?

D: Da, există o diferență, cu siguranţă. În 2015, la prima ediție a bienalei, nu am fost foarte implicată; m-am implicat puţin la participarea Plan B în cadrul bienalei, la o secțiune separată dedicată galeriilor din România; nu am participat nici la vernisaj, pentru că în aceea perioadă îmi scriam doctoratul și a fost mai degrabă un contact de la distanță; după care, în 2017, din ipostaza de curator iarăși am avut o viziune diferită; noi ne-am propus foarte multe lucruri … atunci când am lucrat cu Ami Barak. Ni s-a părut că platforma care fusese dedicată inițial galeriilor ar trebui să fie dedicată spațiilor independente, de data aceasta, să le recunoască o contribuție esențială la formarea scenei artistice; ne-am dorit foarte mult să acoperim o zonă cât mai largă din scena de artă din România, inclusiv artiști foarte tineri; să fim atenți cumva la acești noi artiști. Atunci am considerat împreună că e foarte dificil, mai ales pentru un artist tânăr, să vină în urma unor artiști de succes, care au acum în jurul vârstei de 40 de ani, prin urmare ne-am concentrat destul de mult asupra lor și am făcut multe vizite de cercetare prin țară. Procesul acesta a fost foarte plăcut, pentru că am ajuns inclusiv la Iași, la Tg. Mureș, la Sf. Gheorghe, la Cluj, la Arad; a fost parte a mizei noastre curatoriale, dar a fost îmbrățișată și de fundație. După care, în 2019 am fost într-o ipostază complet diferită; am lucrat cu cele două curatoare invitate să conceapă următoarea ediție a bienalei. Pot spune că nu s-au concentrat foarte mult să incorporeze experiența noastră din ediția anterioară. Au conceput ediția bienalei ca și cum ar fi prima pentru că au dorit să aducă ediția la un nivel pe care îl concepeau ele ca fiind corespunzător unei bienale. Acest fapt a avut nişte repercusiuni destul de dure dacă ne gândim la structura interne a fundației. Prin urmare… acum îmi dau seama… din poziția în care sunt trebuie să am mult mai multă grijă de relaţia cu echipa, de felul în care se construiește loialitatea și cumva, poate, să privim ceea ce facem cu mai puține complexe și dorinţa de a demonstra ceva.

L: Și ce anume au dorit să arate prin această ediție? Poate că au dorit să fie o bienală relevantă în scena bienalelor internaționale?
D: Incontestabil, a fost o ediție reușită. A fost o ediție care a adus laolaltă și artiști internaționali foarte importanți, dar pe de altă parte metoda de lucru prin care s-a ajuns la acest rezultat foarte bun nu a fost una pe care aș vrea să o reproduc la rândul meu. Deci, într-un fel, m-a ajutat să-mi dau seama de anumite greșeli pe care le-am făcut și eu. De aceea, revenind la întrebarea ta referitoare la cele trei ipostaze în care m-am regăsit în raport cu bienala, cred că fiecare din experiențe m-a învăţat ceva apropos de cum ar trebui să-mi conduc și eu activitatea.

L: Cum era scena artistică din Timișoara privită din Bucureștiul lui 2008?
D: Chiar recent am mai răspuns la această întrebare (râde). În 2008 Timișoara era destul de autosuficientă în atitudinea pe care o afișa; erau foarte puține inițiative care să pornească de la artiști tineri; mai degrabă oamenii plecau. Sigur, începuse festivalul Simultan, era activitatea h.arta (printre puținele lucruri interesante). Nu erau foarte multe lucruri care să te facă să rămâi; și de la distanță am privit mai degrabă cu admirație spre Cluj și când am ajuns acolo am crezut că e un model de lucru, dar și acest model s-a surpat între timp, și-a demonstrat limitele. Acum, partea bună la Timișoara e că, deşi nu se mișcă neapărat foarte multe la nivelul acesta al instituțiilor de stat (Muzeul de Artă e un muzeu care este ca oricare altul, dar care nu are o poziţie distinctă sau importantă), au mai apărut alte lucruri: în 2015 Art Encounters, în 2016 Bienala de Arhitectura Beta, festivalul Simultan s-a dezvoltat foarte mult; a mai apărut Kunsthalle Bega care înainte de asta era galeria Calina care avea un program foarte interesant, Galeria Jecza, Fundația Traide, Asociația Contrasens. Plus, în afară de acestea, sunt multe artist run spaces cum ar fi Lapsus sau Indecis; mie acestea mi-au lipsit cel mai mult; când am văzut la Cluj câte lucruri se pot face totuși din inițiative din acestea individuale și independente, mă uitam un pic cu ciudă, că în Timișoara nu se fac; și probabil era doar o problema de moment; probabil fiecare oraş are momente mai efervescente, mai adormite.

L: Care este relaţia dintre scena de artă cu mediul academic și cu municipalitatea în Timișoara? Pentru că în Iași și în Cluj această relație a avut un rol destul de important.
D: La Cluj a fost un caz clasic; inițial Fabrica de Pensule nu avea finanțare de la autoritățile locale și abia după ce au început să apară articole, să fie cunoscută, atunci bineînţeles a început și finanțarea. Deci nu a riscat nimeni de la început, ca să zic așa. La Timișoara sunt multe inițiative care se sprijină mult și pe proiectele astea care țin de autoritățile locale, dar niciodată nu e suficient acest gen de finanțare; în permanență, toată lumea se luptă cu întârzierea finanțărilor, cu bugetele prea mici; participi cu un buget la un concurs, ți se dă un sfert, dar se așteaptă ca tu să-ți faci proiectul, clasica problemă. [Cu toate acestea] nu am ce să reproșez orașului în acest sens. De exemplu, bienala a fost de la început susținută de primărie și poate nici n-ar fi fost posibil să se realizeze la nivelul la care s-a realizat sau la ambiția la care a avut-o, fără acest sprijin. În permanență, noi încercăm să păstrăm echilibrul între finanțarea publică și cea privată; e totuși un proiect al orașului și dacă ai acest sprijin, e important și pentru public; te și responsabilizează altfel, dacă stau bine și mă gândesc; nu a fost niciodată vreo intervenție din partea vreunui finanțator public. Faptul că știi că ai acest vot de încredere, te responsabilizează altfel și te face să te uiți cu atenţie la ce dai orașului înapoi.

L: Apropo de asta, crezi că bienala a influențat în vreun fel cunoașterea referitoare la arta contemporană în rândul publicului larg?
D: Eu aș zice că da, dar e greu să măsori acest aspect. Ce poate fi măsurat e numărul de vizitatori și să faci o prognoză a unui anumit tip de impact pe care poți să-l ai. Dar la acest nivel al impactului e mult mai greu să găsești nişte unități de măsură. Ce-am observat în contactul direct cu publicul, a fost faptul că venea și lume nouă, adică veneau persoane interesate de artă, care cunoșteau activitatea fundației. Un public destul de dezinvolt și de la care veneau întrebări, ceea ce mi s-a părut foarte bine, prin urmare am încercat să-l fidelizăm. Cred că lucrurile, încet-încet, se mișcă, dar cred că trebuie și atitudinea instituțiilor să fie una deschisă și să nu fim aroganți; să nu considerăm întotdeauna că ceea ce facem, facem pentru cei 10 prieteni care vor aprecia chestia asta. E un efort considerabil să te gândești la toate felurile prin care poți să mediezi un proiect pentru public, cum să-l faci accesibil fără să-i cioplești complexitatea.

L: Cât de mare este echipa cu care lucrezi?
D: Echipa de bază este momentan alcătuită din 6 oameni, dar de fiecare dată când ne apropiem de momentul bienalei ea se mărește. La bienala ajungem la o echipă mult mai mare, dar pentru programul permanent 6 persoane sunt de ajuns, deși se muncește enorm, zi de zi, pentru fiecare proiect. Noi avem un buget de bază, să spun așa, din surse private, mai precis din contribuția lui Ovidiu Șandor, care acoperă cheltuieli salariale, administrative și altele legate de spațiu, iar pentru fiecare program trebuie să găsim soluții din finanțări nerambursabile sau alte sponsorizări private.

L: Aș vrea să discutăm despre poziţia de manager cultural vs curator pentru că multe dintre noi funcționăm într-un fel de combinației a acestor două ipostaze. Eu mă găsesc, de foarte multe ori, mai mult în cea de manager și mai puţin în cea de curator.
D: Cred că trebuie să jonglăm…Nu pot să zic că n-am învăţat multe și din ipostaza de scris proiecte sau administrat producții… Da, ideal ar fi să te poți concentra pe lucrurile care îți fac cea mai mare plăcere, ceea ce în cazul nostru ar trebui să fie curatoriatul, dar uneori n-ai încotro. Uitându-mă înapoi, faptul că am făcut atât de multe alte lucruri ce nu țin de meseria asta, m-a și ajutat; am învățat multe despre celelalte rotițe care trebuie să se învârtă într-un proiect.

L: Care a fost primul tău contact cu scena de artă contemporană din Iași?
D: Foarte grea întrebare. Nu pot să fixez foarte bine momentul, dar cu siguranță ce-am auzit prima dată era legat de bienala Periferic. Cert e că n-am participat la nici una din bienale. Am mai degrabă o amintire personală legată de Iași și întotdeauna mi-a plăcut orașul Iași, încă dinainte să descopăr scena de artă. Am fost la un moment dat, în clasa a XI-a, la o olimpiadă acolo […] După aceea, am încercat să urmăresc ce se întâmpla și să ajung la Iași când pot.[…] N-am înțeles niciodată de ce nu a rămas în competiția finală pentru titlul de Capitală Culturală Europeană; mi se părea că era un oraș care ar fi putut să câștige; mi se părea că avea toate atuurile posibile și nu am înțeles de ce nu a putut să arate și celorlalți acest lucru. Ulterior, când am făcut cercetarea pentru bienala din 2017, am cunoscut foarte mulţi artiști interesanți din Iași. Asta cumva mi-a deschis și mai mult ochii asupra scenei din Iași. De asemenea, nu cred că sunt destui curatori care ajung la Iași… Mai ții minte că unul dintre puținii curatori care a făcut un circuit în România, Caroline Dumalin, a fost la Cluj, la Timișoara, la București, la Iași? Mie mi s-a părut extraordinar. Foarte puțini fac chestia asta. Și nu știu de ce. De ce lumea are senzația aceasta că Iașiul este atât de departe? De ce ar fi departe?! Nu știu (râde). […] Eu nu am avut niciodată partizanate legate de scena de artă, poate și datorită faptului că m-am tot mutat și am trăit în diverse locuri.

L: Cred că este o problemă ce ține și de faptul că de cele mai multe ori acești oameni au doar 3 zile la dispoziţie pentru o călătorie de cercetare….?
D: Este adevărat, dar pe de altă parte, cine ne pune să lucrăm în ritmul acesta și să ne luăm 3 zile de research pentru ditai țara?! Până la urmă, acest aspect ține și de sistemul acesta gresit în care se desfășoară lucrurile și ritmul acesta alert […]. Sper că aceste lucruri să se schimbe, dat fiind și contextul în care suntem acum. Cel puțin în artă, mi se pare absolut necesar să-ți iei un răgaz.

L: Cumva, în momentul de față, noi, cei din artă, suntem aproape de implozie. Probabil lucrăm mai mult decât înainte…
D: Cred că și ne agităm mult mai mult pentru că multe lucruri nu mai sunt așa vizibile. Eu, cel puțin, am lucrat foarte mult anul acesta pe scenarii, variante și cereri de finanțări….mult mai mult decât de obicei. Nici nu mai știi pe ce te poți baza și atunci le încerci pe toate și cauți toate soluțiile posibile. Tocmai pentru că este atât de imprevizibil ce ne înconjoară, îți creezi o mie de scenarii și încerci să le pui la punct pe toate pentru a fi pregătit în caz că se întâmplă ceva.

L: Cum ți se pare evoluția organizațiilor de artă contemporană din România?
D: Cred că lucrul care pentru mine este cel mai șocant, și pe care îl observase și Alina Șerban într-un interviu, este legat de memoria scurtă. De exemplu, unele lucruri care se întâmplau acum 10 ani și despre care acum nu mai vorbește nimeni. Asta mă îngrijorează foarte tare și îmi arată, de fapt, cum trăitul din proiect în proiect te face să nu mai reușești să vezi pe termen lung și să nu te raportezi într-un fel la istorie. Probabil vine și din faptul că nu există destule texte despre scena de artă din România, dar faptul că reperele se schimbă și nimeni nu îşi mai amintește de ele, mi se pare foarte trist. Și Ileana Pintilie declara, după experiența festivalului Zona, că orice încerci să construiești, simți că mereu trebuie să o iei de la zero. Asta mi se pare o mare problemă a scenei de artă. Sigur, au fost și multe schimbări în bine de-a lungul timpului. De exemplu, faptul că ai o diversitate de platforme și, ca tânăr artist, probabil că ai mai multe variante decât aveai acum 15 ani. Trebuie să vezi, totuși, și unde te duc ele. Chiar dacă aparent ai mult mai mare diversitate, de fapt te regăsești în aceeaşi logică a proiectului de scurtă durată, a deadline-urilor foarte scurte, a unei presiuni de demonstra rapid ceva, după care se așterne liniștea. Poate că o cartografiere un pic în profunzimea a inițiativelor care au contat în scena de artă în ultimii 20 ani ar fi necesară; se fac, dar se fac fragmentar. Cred că lipsește în continuare e un fel de structura de sprijin, noi între noi….Nu trebuie să fim de acord în toate privințele, dar cel puţin să existe o comunicare și un sprijin reciproc mai asumat.

L: Ți-am vorbit înainte de începerea interviului despre inițiativa municipalității legată proiectul Centrului Internațional de Artă Contemporană Baia Turcească. Care crezi tu că sunt principale aspecte pe care ar trebui să le aibă în vedere autoritățile locale, pentru ca un proiect de o asemenea anvergură să aibă relevanță în scena de artă națională și internațională?
D: Cred că este important ca această viziune, care vine din partea primăriei, să nu intervină neapărat în viziunea artistică a instituției respectivei. Cu alte cuvinte, fiecare cu competențele lui. Nu știu dacă neapărat ar trebui creată o instituție după nişte priorități pe care le identifică primăria. Cred că aceste priorități pot fi identificate foarte ușor prin dialogul cu cei mai importanți actori culturali din oraş și apoi construit pe baza lor. Apropo de faptul că „mereu o luăm de la zero” cred că trebuie pur simplu să vedem unde suntem și ce s-a făcut până în acest moment. Nu e ca și cum instituția se construiește pe nimic. Se construiește pe diferite istorii (istoria Periferic, istoria Tranzit, dar și altele) și pe o mulțime de lucruri care deja s-au făcut. Hai să vedem din punctul acesta, ce ar mai fi nevoie să se facă. Aceasta ar fi abordarea mea. Că vrei să faci instituție e admirabil, dar trebuie să ai o misiune clară; trebuie să știi de ce o faci și care e miza ei principală. Acum nu mai discutăm de faptul că ne trebuie spațiu de expunere sau nu știu ce…Da, ne trebuie și astea, dar în primul rând trebuie să știm foarte clar de ce și pentru cine facem chestia asta. Eu sunt sceptică în privința cunoașterii care ar putea să vină strict din prisma autorităților publice; nu știu dacă există cunoaștere [în domeniul artei contemporane] la acel nivel.

L: Ei au avut destulă experiență încât să apeleze la scena independentă atunci când au avut nevoie de conținut pentru aplicație. Înseamnă că știu să se orienteze în acest sens. De asemenea, instrumente, precum un concurs public pentru conturarea echipei manageriale bănuiesc că ar atrage multe persoane care și-ar dori să conducă o astfel de instituție publică. Scena independentă de artă se raportează la această viitoare instituție ca la un posibil partener; interesul nostru este ca această instituție să fie puternică și competentă în domeniul său de activitate.
D: Da, ideal așa ar fi. Sper să se întâmple acest lucru și instituția să devină un partener pentru voi. Apropo de parteneriatele care există între instituții (am și aplicat la un proiect cu acest lucru, dar nu mi-a ieșit), propuneam o regândire a parteneriatelor și a coproducțiilor, pornind de la alte criterii…Știi cum e de obicei, se aliază instituțiile care sunt la același nivel financiar, se aliază instituțiile fragile, ele între, iar eu propuneam un tip de alianțe ce merg puţin dincolo de capacitatea și structura fiecărei instituții. De fapt, aici cred că ar fi un lucru interesant de explorat și în România: cum poți să creezi proiecte fără să ții cont neapărat de mărimea și de bugetul unei instituții. O instituție mică poate să contribuie printr-o cunoaștere pe care alţii nu o au, iar instituția mai mare cu un buget mai mare. Aceste colaborări, din punctul meu de vedere cel puţin, ar trebui să ne facă pe toți mai puternici și să nu mai creeze rupturi. Dacă ați reuși și voi acest lucru la Iași… să existe o instituție care vine cu o anumită stabilitate, care să compenseze lipsa de stabilitate a altor inițiative mai mici. Pe de altă parte, există exemple interesante care ar putea fi niște repere legat de parteneriatul civic-public. Este POGON – Zagreb Centre for Independent Culture and Youth, o instituție născută din presiunea scenei culturale independente și care are o conducere mixtă, unde reprezentanții puterii politice sunt alături de inițiatorii acestui proiect. Alt exemplu interesant ar fi Jadro din Macedonia, o platformă a organizațiilor culturale care încearcă să aibă un impact asupra politicilor publice și să funcționeze ca un hibrid între aceste două sectoare – societatea civilă și autoritățile publice.

L: Când te gândești la scena de artă contemporană din Iași, ce nume de actori culturali (lucrători culturali, instituții) îți vin în minte?
D: Cred că voi avea un răspuns destul de previzibil (râde). Matei Bejenaru, Cristi Nae, Cătălin Gheorghe, Anticamera, Silvia Amancei & Bogdan Armanu, Andreea Cioara, Livia Pancu&Florin Bobu, Delia Bulgaru, Dan Acostioaei. […]

L: Tu și cu Ami ați venit în Iași, în 2017. Poți să descrii puţin cum vi s-a părut scena, din perspectiva acestei vizite?
D: Mi-a plăcut foarte mult, am fost foarte încântați. […] Mi-a plăcut că artiștii tineri pe care i-am întâlnit aveau ceva mult mai fresh și nu erau fascinați de modele sau rețete de succes care să le acapareze imaginația; asta mi-a plăcut tare mult. Erau așa cum trebuie să fie: să experimenteze, să-și facă treaba, să nu se emoționeze că vin niște curatori să-i vadă. Am asistat de-a lungul timpul la situații din acestea, când venea câte un curator trebuia să dai totul, să te pui pe tavă acolo; la Iași nu am avut acest sentiment. Mi se părut o chestie de emancipare. Toată lumea era foarte deschisă să vorbească cu noi, dar fără o anumită disperare. Și asta e foarte fain. În alte zone, am observat o disperare a tinerilor artiști de a fi descoperiți și de a avea succes. Ăsta e și meritul vostru că ați dat nişte modele diferite. Cred că și munca voastră are un impact foarte puternic asupra tinerilor artiști; văd măcar alte variante de cum anume poți să acționezi ca artist; cum să-ți construiești practica artistică; cum să gândești despre artă. Toate acele lucruri care se învață mai puţin la școală. Modele de gândire sunt foarte importante.

L: Mulțumim frumos, Diana!
D: Nu aveţi pentru ce! Și eu mulţumesc!