Interview with Delia Bulgaru

Interview by: Livia Pancu and Marius-Alexandru Dan
Transcribed and translated by: Marius-Alexandru Dan
September 2020

Livia Pancu: Mulțumesc Delia pentru că ai acceptat să acorzi acest interviu; acesta face parte din proiectul Cercetare. Producție. Dialog realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași. Pentru început, aș dori să te prezinți pe scurt.
Delia Bulgaru: Ok. Delia Bulgaru, am început toată partea aceasta legată de munca în domeniul cultural studiind arta murală la facultatea din Iași, iar ulterior am început să lucrez ca operator/lucrător în mai multe ipostaze, în mod special ceva legat de management de proiecte, management cultural. În prezent fac acest lucru în continuare.

L: În ce an ai absolvit facultatea de Arte?
D: În 2008 studiile de licență, în 2010 studiile de master.

L: Cum arăta scena de artă contemporană din Iași, la acel moment, prin ochii unui student? De asemenea, aveai vreo imagine despre scena de artă contemporană din România?
D: 2010 cred că e prea devreme pentru scena din România. În 2008, când am absolvit studiile de licență, era în desfășurare ultima ediție a bienalei Periferic și practic acesta a fost contactul cel mai direct cu scena națională și internațională; nu aveam deloc contact fizic; nu fusesem la Cluj, Bucureşti sau în alte părți, astfel încât să pot să-mi formez o opinie despre scena națională, cumva de la fața locului. Având în vedere faptul că în momentul când am intrat la facultate (2006), am luat contact cu scena de artă exclusiv prin ceea ce se întâmpla în Iași, în mod special ce se întâmpla în jurul organizării acestor ediții ale bienalei, pentru că am prins foarte puțin și din ediția anterioară (Periferic 7), în mare percepția asupra artei contemporane a fost bazată pe aceste două experiențe. Nu mai văzusem nimic similar în altă parte, de aceea nu am avut o altă referință sau termen de comparație ca să pot să-mi fac o idee mai aprofundată despre ceea ce înseamnă organizarea acestor evenimente de artă contemporană.

L: Tot cam în aceeași perioadă a fost înființat și colectivul Satelit, nu?
D: Da, dar a avut o structură fluidă, adică abia prin 2010 ne-am hotărât să-l definim oficial (grup artistic, colectiv). Până atunci era un grup de studenți de la diferite secții care ne tot adunăm și făceam împreună expoziții, la galeria de artă a facultății sau în spațiul public din Iași.

L: Cum era abordat spațiul public? Ce puncte din Iași consideraţi voi că trebuiau să fie abordate și în ce fel?
D: Depinde. Făceam lucrul acesta în două maniere: în primul rând era interacțiunea cu publicul prin care noi extrăgeam păreri, pe baza cărora construiam mai departe lucrările și, mai departe, era amplasarea propriu-zisă a lucrărilor în spațiul public. La amplasare vizam în mod special locurile centrale, cele mai aglomerate și cele mai circulate. La partea anterioară, cea de elaborare a lucrărilor erau tot felul de locuri, de la baruri, la cămine, la blocuri din periferie unde vorbeam cu oamenii; aici target-ul era unul foarte mare.

L: Consideri că ați avut sprijin din partea Universității?
D: Da, cu siguranță. Majoritatea întâlnirilor noastre aveau loc la Facultatea de Arte, adică tot ceea ce lucram, de la partea de vorbit, gândit, proiecție până la realizarea lucrărilor și expunerea lor era făcut în proporție de 90% la facultate. Era practic vorba despre suport logistic: oferirea unui spațiu și evident consultarea cu persoanele care ne ghidau, care de altfel ne erau și profesori.

L: Acum, 12 ani mai târziu, tu ești lidera unui organizații/asociații non-guvernamentale numite Satelit. Cum reușiți să vă organizați? Mai aveţi un spațiu de unde să puteți gândi producții?
D: Organizația a derivat, într-un fel, din grupul respectiv. În primul rând, nu mai producem nimic din 2011. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care s-a întâmplat acest lucru [lipsa spațiului] pentru că, odată ce am terminat studiile, nu aveam spațiu; bine, eventual se putea discuta și ajungeam să organizăm într-un anumit fel evenimente la facultate, dar situaţia era destul de diferită; spațiul acela nu mai era la îndemâna noastră, ca înainte; adică puteam accesa spațiul doar în nişte contexte mai specifice.

L: Da, dar organizația este destul de tânără, are doar doi ani. Anul trecut tu ai implementat deja un proiect.
D: Aşa este.

L: Acum tu te refereai la colectivul Satelit…
D: În 2011 am încheiat activitatea noastră ca grup artistic. Am mai avut până prin 2012-2013 câteva, nu știu cum să le numesc, activități ale grupului, dar au fost doar la nivelul de prezentări sau conferinţe pentru că am fost invitaţi să vorbim despre activitatea noastră. Dar, pe partea de producție nu am mai făcut nimic. Ulterior, în 2018, ne-am hotărât să transformăm toată această istorie a grupului într-o entitate juridică care să poată deveni producător artistic și cultural.

L: Din ce înțeleg vă veți orienta și spre producțiile altor artiști, nu mai produceți lucrări neapărat concepute de voi. Acum veniţi și cu concepte curatoriale.
D: Da, exact. Nu neapărat lucrări propriu-zise, ci și alte serii de evenimente și programe culturale, ca să le numesc aşa.

L: Am înțeles. Să trecem mai departe. Unul dintre scopurile acestei serii de interviuri este identificarea nevoilor pe care o instituție de genul acesta le are în peisajul scenei locale de artă.
D: La ce fel de instituție te referi? O asociație tânără precum Satelit?

L: În momentul acesta, care este nevoia principală pe care o are Satelit astfel încât să continue să existe?
D: Cred că sunt două. Aceasta legată de spațiu nu e neapărat vitală 100%; acum oamenii s-au obișnuit să lucreze în diferite spații mai mult sau mai puțin dedicate exclusiv activității unei instituții/entități. Alta ar fi legată de timpul acordat scrierii unor proiecte pentru a obţine finanțări, pentru că noi toți cei din această tânără asociație înființată ne câștigăm existența din alte joburi și această parte dedicată exclusiv gândirii unor proiecte culturale rămâne într-o zonă în care nu i se poate acorda o atenție 100%. Asta ar fi principala nevoie, pentru că principala nevoie de existență ține de posibilitățile de finanțare; și neavând niciun fel de suport financiar de bază, tot ce se obţine ca finanțare e bazat doar pe concursul de proiecte; astfel, organizația produce doar în momentul în care câștigă o finanțare.

L: Tu ai mai lucrat în instituții din afara orașului Iași sau din afara țării? Ai putea să ne povestești cum funcționau ele. Sunt modele care pot fi adaptate la cele din Iași?
D: Am lucrat în 2017 la ultima ediție a festivalului Temp D’Images organizat de Fabrica de Pensule de la Cluj. Apropo, simt că mă urmărește aspectul ăsta, eu ajung la ultimele ediții ale unor bienale sau festivaluri mari care au avut loc în România (râde). Ca mediu de exprimare, Temp D’Images era axat în principal pe teatru independent, dar avea tot felul de activități conexe ce țineau de cinema, arte vizuale, multimedia; era destul de complex ca mediu de exprimare artistică.

L: Și era foarte vizibil. Aș vrea să te întreb lucruri mai concrete. Câţi oameni lucrau?
D: Acum ajungeam și la aceste lucruri. În primul rând, finanțările erau din multe surse și diferite; genul acesta de model nu l-am văzut deloc la Iași. Apoi, echipa era tânără și destul de mare;

L: Cam cât de mare?
D: Încerc să-mi dau seama. Nu am avut niciodată o ședință de lucru cu toți oamenii, dar am avut întâlniri separate. Aveau 2 oameni la PR, echipa care gândea spoturile și toată campania de promovare era mărișoară, vreo 3-4 persoane; de partea logistică se ocupau vreo 2-3 oameni; partea de înregistrare a evenimentelor, filmat propriu-zis, era realizată de o echipă tehnică; erau foarte mulţi voluntari și partea de direcție artistică propriu-zisă și de coordonare a celor 3 părți cred, nu țin minte exact câte au fost. N-aș putea să estimez exact, dar erau minim 10 oameni care se ocupau constant de organizarea festivalului. Asta s-a întâmplat în perioada de două luni, de când am început și eu să lucrez; festivalul începuse să fie organizat de mult mai devreme; asta era implementarea; toată partea cu invitații, formatul, fusese gândită deja cu mai multe luni înainte. Festivalul acesta a fost motivul principal pentru care am fost la Cluj, dar cât am stat acolo am văzut și cum funcționau alte asociații sau colective care împărțeau spațiul acela mare al fabricii, care acum nu mai există nici el.

L: Voi ați lucrat mult cu spațiul public, aşa că următoarea întrebare e legată mai mult de oraș; se schimba foarte mult într-o perioada scurtă de timp. Dacă ai putea să vorbești despre acel Iași pe care l-ai întâlnit când ai ajuns tu ca studentă; cum era ritmul orașului atunci, care e ritmul orașului acum?
D: În primul rând, când eram studentă aveam multe activități pe care acum nu le mai practic (râde) sau mă rog nu aşa de mult și de des cum făceam înainte. Eu am locuit în foarte multe zone din Iași; una dintre ele s-a modificat aproape total, adică nu o mai recunosc când mă mai plimb pe acolo; nu mai recunosc ceea ce vedeam de la fereastra camerei mele timp de doi ani, cât am locuit acolo; e vorba de zona din vecinătatea străzii Sf. Lazăr; barurile, parcurile și altele au fost înlocuite de clădiri de birouri care au fost construite cu o viteză galopantă…de altfel, asta se întâmplă în mai multe zone ale orașului. Dinamica….Eu nu rămâneam toată vara în Iași, dar îmi mai aduc aminte câte ceva; în lunile de vară era foarte puțină lume în spațiu public, era o atmosferă de oraş aerisit; iar acum, am senzația că vara e mai aglomerată decât în restul anului.

L: Consideri că modelul Fabricii poate fi luat drept șablon, modificabil, pentru viitorul centru de artă contemporană de la Baia Turcească?
D: Nu știu ce să zic. Bănuiesc că dacă va fi posibil, va fi încercat. Am observat că e o nevoie și o dorință în toate locurile, să se înființeze ceva de genul acesta, un spațiu foarte mare unde să activeze operatorii culturali și artiștii din toate domeniile artistice care există la nivel local.

L: Da, dar să fie protejați de siguranța și stabilitatea unei instituții publice…
D: E adevărat. Genul asta de structură/organizație va avea nevoie de câteva persoane care vor trebui să lucreze full-time acolo și acestea ar trebui să vină tot din rândul acelora care îşi doresc să aibă activitate acolo, altfel nu văd cum ai putea să aduci pe cineva din afara acestui grup; asta dacă ne luăm după modelul Fabricii de Pensule. Fabrica de Pensule avea angajați care lucrau constant acolo anume pentru ca fabrica să aibă activitatea respectivă; tot ce înseamnă de la scriere proiecte, până la implementare, până la a se ocupa de programul zilnic al instituției. Resursa umană e importantă.

L: Ai putea gândi o etapizare a scenei din Iași, în ultimii 12 ani? În ceea ce privește dinamica, număr de participanți, nivel de entuziasm, existența sau nu a unei noi generații…
D: Pai, nu știu. Pentru mine noțiunea de generație e abstractă în termeni de 10 ani…; cred că pe parcursul unei perioade mai mari de timp poți să analizezi genul acesta de lucruri. În contextul de care vorbim noi, generația poate fi definită de condiţiile în care se desfășurau activitățile respective, modul în care se obțineau finanțările, condiţii care s-au schimbat destul de mult după 2007-2008. Scena și generațiile noi care au venit după au trebuit să se adapteze cumva schimbărilor respective. Acum, despre evoluția scenei de artă. Eu, ca tânără studentă, eram foarte entuziasmată să văd cât se poate de mult. Adică mă duceam la toate evenimentele, de la tot ce organiza Uniunea Artiștilor Plastici până la ce se întâmpla în jurul Periferic, la teatru… voiam să am o privire de ansamblu asupra activităților culturale care se desfășurau în oraş pentru că nu aveam nimic format în direcţia asta și eram și un pic naivă. Cred că am perceput scena de artă de atunci ca pe un boom; eu am nimerit fix când se întâmplau foarte multe lucruri; atunci Vector încă avea spațiu, organiza evenimente acolo, nu doar în perioada Perifericului, era ceva ce avea o oarecare constanță; a fost perioada asta de boom și între timp ne-am dezvoltat și noi din punct de vedere profesional (eu și colegii mei de grup)….

L: Voi ați lucrat mult cu spațiul public, aşa că următoarea întrebare e legată mai mult de oraș; se schimba foarte mult într-o perioada scurtă de timp. Dacă ai putea să vorbești despre acel Iași pe care l-ai întâlnit când ai ajuns tu ca studentă; cum era ritmul orașului atunci, care e ritmul orașului acum?
D: În primul rând, când eram studentă aveam multe activități pe care acum nu le mai practic (râde) sau mă rog nu aşa de mult și de des cum făceam înainte. Eu am locuit în foarte multe zone din Iași; una dintre ele s-a modificat aproape total, adică nu o mai recunosc când mă mai plimb pe acolo; nu mai recunosc ceea ce vedeam de la fereastra camerei mele timp de doi ani, cât am locuit acolo; e vorba de zona din vecinătatea străzii Sf. Lazăr; barurile, parcurile și altele au fost înlocuite de clădiri de birouri care au fost construite cu o viteză galopantă…de altfel, asta se întâmplă în mai multe zone ale orașului. Dinamica….Eu nu rămâneam toată vara în Iași, dar îmi mai aduc aminte câte ceva; în lunile de vară era foarte puțină lume în spațiu public, era o atmosferă de oraş aerisit; iar acum, am senzația că vara e mai aglomerată decât în restul anului.

L: Ai spus ca ai locuit pe strada Sf. Lazăr. Crezi că acum ți-ai putea permite o chirie în aceeaşi zonă?
D: Nu, nu cred.

L: Deci, ca rezumat, pentru tine facultatea a constituit spațiul cel mai sigur în relaţia cu scena de artă locală.
D: Da. Am terminat facultatea, am terminat masterul și am terminat și activitatea artistică. În Iași nu sunt structuri care să preia studenții de la Arte. Mă refer în principal la acei studenți care intenționează să opereze în domeniul artei contemporane pentru că cei de la design, de exemplu, pot fi mai ușor încadrați în piața muncii.

L: Cum crezi că pandemia va afecta scena de artă independentă din România?
D: Anumite entități din România au reuşit cumva să trăiască exclusiv din activitatea (culturală), dar acum cu pandemia și cu imposibilitatea organizării evenimentelor și cu toată această direcție forțată de a adapta activitățile la platformele online, cred că o să crească foarte mult incapacitatea oamenilor de a se întreține din asta; mare parte din operatori se vor reprofila definitiv către alte domenii.

L: Mulțumim, Delia!
D: Cu plăcere!

Livia Pancu: Thank you Delia for accepting to do this interview with us. The interview is part of a broader project financed by the Iasi City Hall entitled Research. Production. Dialogue. First of all, I would like to ask you to introduce yourself.
Delia bulgaru: Ok. My name is Delia Bulgaru. I started my activity in the field of contemporary art by studying Arts in Iasi, and afterwards I started working as a cultural operator/worker, mainly in the areas of project management and cultural management.

L: When did you graduate Art School?
D: B.A. in 2008, M.A. in 2010.

L: How did the Iasi contemporary art scene look through the eyes of a young student? Also, did you have any idea at the time about the national art scene?
D: 2010 is a little early for a view about the national art scene. In 2008, when I finished my bachelor studies, the last edition of Periferic biennial was underway and basically that was my most direct contact with the national/international contemporary art scene; I hadn’t visited yet Cluj, Bucharest or other places… to form an impression on the spot, so to speak. Given the fact that from the moment i started my studies, in 2006, my only contact with the art scene was through the events happening in Iași, especially the two Periferic biennials that I was involved in, I would say that the perception about the contemporary art scene was mostly based on these two events; I didn’t really have any other references or a basis for comparison.

L: Around the same time, the Satelit collective was created, right?
D: Yes, but it had a fluid structure; only sometimes around 2010 we decided to give the group some sort of an official definition, artistic group or collective. Up until that point it was only a group composed of students from different departments of the Art School that got together and organized exhibitions at the university’s art gallery or in the city’s public space.

L: How did you approach the public space? What locations in Iasi did you consider that needed to be approached in this way?
D: Well, it depends. We did this thing in two ways: first there was the interaction with the public during which we extracted opinions that would form the basis of our works of art, and secondly there was the actual placement of our works; we usually aimed central, crowded and busy locations from the city. I forgot to mention that during the first phase, the conceptual elaboration, we usually targeted bars, student dorms, periferic neighborhoods, where we talked with people.

L: Do you consider that you were supported by the University?
D: Yes, clearly. Most of our meetings took place at the Art School; almost everything we did took place on faculty’s premises. Besides this logistic support, we were also consulted by our professors.

L: Now, 12 years later, you are the leader of an organization/association called Satelit. How do you guys manage to organize yourselves? Do you have a space?
D: The organization derived from that student collective. First of all, we have not been producing anything since 2011, and one of the reasons was precisely the absence of an art-space. After we graduated, we no longer had access to the faculty space; sure, sometimes it was possible to discuss and somehow organize events at the faculty, but the situation was quite different; that wasn’t our space anymore.

L: But is a pretty young association, is only two years old and you already managed to implement a project last year….
D: True.

L: Oh, you were speaking about the collective, not the association…
D: In 2011 we ended our activity as an artistic group. Between 2012-2013 we had, I don’t even know what to call them, some sort of presentations where we were invited to talk about our activity. But we didn’t do any artistic production at all. Subsequently, in 2018, we decided to turn this whole story of the group into a legal entity that would become an artistic and cultural producer.

L: So, from what I understand, the association’s focus will be on other artists’ production as well, not only your own productions; you’re going to conceive some curatorial concepts…
D: Yes. Not only actual works, but also all kinds of cultural events and programs.

L: I see. Moving on, one of the purposes of this series of interviews is to identify the needs that such an institution has in the landscape of the local art scene.
D: What kind of institution? A young one, like Satelit?

L: At this moment, what is the most existential need of an institution like Satelit?
D: I think there are two, although the first one, regarding the existence of an art space, it’s not 100% vital; now, cultural operators got used to working in spaces that are not necessarily art-spaces. The second issue has to do with the time you need, as a cultural operator, to write projects in order to apply for grants. We, all the members of this new organisation, make our living by working other jobs and we cannot dedicate sufficient time for conceiving new projects. I would say that this is the most pressing need, because you can’t exist as an institution if you’re not financed; if you don’t have any core budget, the only way to get financial support is applying for grants. Thus, an organization can produce only if there is financial support.

L: Do you have any experience in working with cultural institutions outside of Iași? If so, can you tell us about their institutional models? Can those models be adapted in Iasi?
D:In 2017, I worked on the last edition of the Temps D’Images festival, organised by Fabrica de Pensule, în Cluj. The conceptual framework was primarily based on independent/alternative theatre, but there were also all kinds of activities dealing with cinema, visual arts, multimedia; as an artistic expression it was pretty complex.

L: And it had a lot of exposure. I would like to ask you about more practical things. How many people were involved in organizing the festival?
D: I was getting there. First of all, the financing came from multiple sources; I didn’t see this financing model în Iasi. The organizing team was pretty large and it was composed mostly of young people.

L: How big was the organizing team?
D: I’m trying to remember. There wasn’t any meeting with the complete organising team, only separate meetings. There were two people in charge of PR; three-four people charged with devising the promotional campaign; two-three people for logistics; a technical team for filming the events. There were also a lot of volunteers and, of course, the team in charge of the artistic vision of the entire festival. This festival was the main reason why I was in Cluj, but during my stay there I also saw how other associations/collectives, that operated in Fabrica de Pensule’s art space, were functioning. That art space doesn’t exist anymore.

L: Do you think that the model used by Fabrica de Pensule can serve as a blueprint for the announced Center of Contemporary Art “Baia Turceasca” in Iasi?
D: I don’t know what to say about that. I presume it would be tried, if possible. I noticed everywhere this need and desire to create a big art-space where cultural operators from the local community can activate.

L: You [the Satellite group] have worked a lot in the public space, so the next question is more about the city. Can you talk a bit about the Iași you encountered when you first arrived as a student; what was the rhythm of the city then, what is the rhythm of the city now?
D: First of all, when I was a student I used to do a lot of activities that I no longer do (she laughs) or at least not as much and as often as I used to. I have lived in many areas of Iasi; one of them has almost completely changed. I’m talking about the area near St. Lazarus Street; the bars, the parks and others have been replaced by office buildings that have been built at a galloping speed… in fact, this is happening in several areas of the city. About the rhythm of the city: I didn’t spend the whole summer in Iasi, but I still remember some things. During the summer months there were very few people in the city; the atmosphere was quite airy. Now, I have the feeling that summer is the busiest period of the year.

L: … and to have the security that comes from working in a public institution…
D: True. This center will need to have full time employees, and these people should come from within those who already want to work in such an institution; you simply cannot bring people outside of this group; I mean, that if we choose Fabrica de Pensule institutional model. Fabrica had constant employees that ensured the permanent activity of the institution. Human resources are very important.

L: Can you think of a timeline of the Iasi contemporary art scene in the last 12 years. In terms of dynamics, number of participants, level of enthusiasm, or generation…
D: I don’t know what to say. I think 10 years is too short a time to talk about generations. I think it takes a longer period of time to analyze these kinds of things. In the context we are talking about, generation can be defined by the conditions under which these activities were carried out, the way funding was obtained, conditions that have changed quite a lot since 2007-2008. The scene and the new generations that came after had to somehow adapt to those changes. As a young student, I was very excited to see as much as I possibly could. I would go to all the events, from everything that the Union of Fine Artists was organising to what was happening around the Periferic bienal. I wanted to have an overview of the cultural activities that were happening in the city because I didn’t really have an informed opinion in this aspect and I was also a bit naive. I think I perceived the art scene at the time as a boom; I landed right when a lot of things were going on; Vector still had space and was organizing events there; there was a little bit of consistency in the local art scene. This period also helped us, the younger people, to develop professionally.

L: You [the Satellite group] have worked a lot in and with the public space, so the next question is more about the city. Can you talk a bit about the Iași you encountered when you first arrived as a student; what was the rhythm of the city then if you were to consider the city now?
D: First of all, when I was a student I used to do a lot of activities that I no longer do (she laughs) or at least not as much and as often as I used to. I have lived in many areas of Iasi; one of them has almost completely changed. I’m talking about the area near St. Lazarus Street [Sfântul Lazăr], next to Pallas complex nowadays; the bars, the parks and others have been replaced by office buildings that have been built at a galloping speed… in fact, this is happening in several areas of the city. About the rhythm of the city: I was usually not spending summers in Iași, but I still remember some things. I know that during these months there were very few people in the city and the atmosphere was quite airy. Now, on the contrary. I have this feeling that summer is the busiest period of the year in Iasi.

L: You said you lived on St. Lazarus Street. Do you think you could afford rent in the same area now?
D: No, I don’t think so.

L: So to sum up, it was during the college years when you had the best relation with the local art scene.
D: Yes. Once I finished college, I also finished my art practice. In Iasi there are no structures that can absorb Arts students. I’m referring mainly to those students who intend to work in the field of contemporary art because those from design, for example, can be more easily integrated in the workforce.

L: How do you think the pandemic will affect the independent art scene in Romania?
D: Some entities somehow managed to live exclusively from (cultural) activity, but now with the pandemic, with the impossibility of organising events, and with all this forced direction to adapt activities to online platforms, it’s going to be harder and harder for people to make a living from this. Most of the cultural workers will definitely relocate to other fields.

L: Thank you, Delia!
D: You welcome!

Delia Bulgaru este o artistă și manager de proiecte culturale care trăiește și lucrează în Iași. Absolventă în 2010 a secției de artă murală din cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design, a lucrat în mai multe structuri organizaționale culturale din România, fiind parte din echipa tranzit.ro/ Iași timp de 5 ani. Din 2019 este președintă și curatoare a Asociației Satelit, o entitate juridică reprezentând transformarea într-un ONG cultural a unui fost grup de artiști care a activat în perioada 2007-2012.

asociatiasatelit.ro

Delia Bulgaru is an artist and cultural manager who lives and works in Iasi. She has a master degree from the Mural Art department of the Faculty of Visual Arts and Design in 2010. She worked in several cultural organisations in Romania, being part of the tranzit.ro/ Iași team for 5 years. Since 2019, she is president and curator of Satelit Association, a legal entity representing the transformation into a cultural NGO of a former group of artists who was active during 2007-2012.

asociatiasatelit.ro